Trandafirii petale,
Cristal plăpând și dur,
Zori încă siderale
Prin zarea de azur.
Perfectă simetrie,
Desăvârșit contur,
Păzind, fără să știe,
Poemul cel mai pur.
S-o smulgă mării mâna
De om n-a cutezat.
Din raza spumei, zână,
Ea singură s-a dat.
Nisipul ce o poartă
Privirii mi-a propus,
În vasul fără toartă,
Un vis fără apus.
Misterioasă doică
A veșnicului cânt,
Urechea mea pe scoică
Îi cere val și vânt.
Și marea părăsit-a
Seninul, straniul sol,
Să-mi cheme iar ursită
Adâncului ei gol.
Sensul versurilor
Piesa descrie o scoică găsită pe plajă, văzută ca un obiect misterios și prețios, un simbol al frumuseții naturale și al conexiunii cu marea. Scoica devine un portal către un vis etern și o chemare către adâncurile necunoscute ale existenței.