Ion Pillat – Prolog la un Poem Părăsit: Dinu Arbore

În casa veche, părintească,
Stau iarăși, singur, la Miorcani.
Dar tot trecutul să m-oprească,
Dar vremea fuge ani de ani.
Ce am făcut – o, Doamne, spune –
Cu ziua mea, cu ziua Ta?
Că mâine sufletu-mi apune
Și umbra morții va fi grea.
În miezul vieții mele, iată,
Smerit, eu vreau să ctitoresc
lăcaș de slavă-adevărată
În grai curat și câmpenesc.
Știu bine, Doamne, n-o să vie
Să calce pragul ce-l visez
Decât puțini – e nerozie
În stihuri să mai crezi.
În ea tot cred cu-nverșunare!
Otrava dulce mi-a turnat
Și boala sfântă leac nu are..
De secetă a fost crăpat
Pământul lanurilor mele
Și-acuma nori aduși de vânt
Revarsă ploaia-n picuri grele
Sorbită lacom de pământ.
O, Doamne, îți adună norul
Și fulgeră în pieptul meu.
Îmi luminează drumul, dorul,
De-aicea pan-la Dumnezeu.
Da-mi graiul ce-l vorbesc ciobanii
Și cei ce merg cu plugu-n pas.
Da-mi cântecul ce-l spun tufanii
Când vântul-n frunza le-a rămas.
Atât îți cer și mai cer încă
– Eu slab și păcătos zidar
Să pot zidi cu viers de stâncă
Drept ajutor să-mi dai în dar
Tot ce-am iubit în ea năpraznic
De când întâi o am privit
Pe masa lumii ca un paznic
Dumnezeiesc și liniștit:
Întreaga țară pan-la mare
Și pan-la munții ei bătrâni –
Să-mi fie-n suflet vin și soare,
Să-mi fie pită caldă-n mâini!.
De-acum cu seara lângă lampă,
Când zilele în toamnă scad,
Cad sta la geam ca într-o stampă
Pustiul parc cu foi ce cad,
Mi-oi duce vremea doar cu dânsul,
Cu Dinu Arbore megieș –
Și pomenindu-i pasul, plânsul,
Voi spune viața-i de răzeș.
Iar cititorule de versuri,
Prietene neașteptat
Ce crezi în bietele eresuri
Ce-n sufletu-mi au tremurat,
Eu te poftesc cu cinste multă
În casa mea să-ți iei cvartir –
Te așează, bea tutun, ascultă
Cum leg povestea fir cu fir..