Lângă iaz se-oprește boul
Răzlețit de la cireadă –
Mângâie cu botul fața
Norilor tiviți cu sânge.
Luciul iazului se-aprinde.
Stol de grauri, salt de mrene,
Scânteieri de libelulă,
Joacă-n trestii și pe ape.
O căruță ține drumul
Peste deal și-o ia la vale.
Chiote prelung flăcăul,
Cailor speriați dând bici.
Oile se mișcă negre,
Vin pe miriștea de aur.
Sună fluier – și tăcerea
câmpului sporește iarăși.
De pe Prut din luncă suie
Seara sură și se culcă
Pe-o căpiță; o-nvelește
Noaptea cu plocat de umbre.
Floarea-soarelui mirată
Naltă fruntea. Unde-i stârcul?
Chipul i-a rămas pe apă
oglindi într-un picior.
Câmp pustiu și vânăt. Cerul
Își deschide geana largă;
Tot mai străveziu e ochiul
Lui cel verde plin de stele.
Colo-n stuf un zbor de rate.
Cade fâlfâind din aripi.
Lung foșnește păpurișul,
Se cutremură de spaimă.
Jos la iaz domol coboară
Chemând câinele la dansul.
Purtând pușca grea pe umăr,
Cu pas rar, un vânător.
Pe sub salcii stă la pândă.
Tot măsoară și măsoară
Tava iazului suflată
În argintul de poveste.
Bubuie cu fulger pușca.
Prăbușiri de pene, plescat..
Negru zugrăvit pe ceruri
Cardul își deșiră zborul.
Pe când sus, în zare, singur
un erete dă târcoale
Peste țarini înnoptate
Și se pierde-n roate mari.
Sensul versurilor
Piesa descrie un peisaj rural static, surprins în diferite momente ale zilei, de la amurg până la înnoptare. Elementele naturii și activitățile umane se împletesc într-o atmosferă contemplativă și melancolică, sugerând trecerea timpului și ciclicitatea vieții.