Plutea aromitoare suflarea primăverii
Prin frunzătura-naltă din vechiul Luxembourg;
Era în clipa-n care nu știi sub vraja serii
De vine aurora din nou, sau de-i amurg.
Zburară porumbeii din paltini. În surdină
Șoptea tânguitoare Fântâna Medicis. –
În cea mai minunată și clasică grădină
Ce-a înflorit vreodată sub cerul larg deschis.
Când zgomotul cetății, vuind prelung, ca marea
Ce-și urcă-n echinoxuri puternicul talaz,
Rostogolit departe pieri cu depărtarea,
Se strecură prin ramuri un liniștit obraz.
Ne-nvăluia Selene cu farmecul zăpezii.
De ce, pe când o lună de gheață ne privea,
Te-am revăzut ca-n clipa iernatică a străzii
Mai albă ca o nalbă prin fluturii de nea?
Și cum treceam alături de recile regine,
De ce simții în suflet al patimei kobold,
În ceasul îndoielnic când nu știi de revine
Iubirea ca o moarte, sau ca un viu imbold?
Sensul versurilor
Piesa descrie o întâlnire într-o grădină, Jardin du Luxembourg, într-o atmosferă melancolică, amintind de o iubire trecută. Naratorul reflectă asupra sentimentelor contradictorii și a incertitudinii iubirii, comparând-o cu moartea și renașterea.