Amurgul lăsase pe ape lungi plete de aur și umbră
Când îi zărirăm măslinii și munții albaștri pe cer,
Când adieri cu mireasma rășinei și algei uscate,
Vestind egeica stâncă, vrăjiră născare de zei.
În zborul ei luntrea cu pânză legase ca pescărușul
O aripă albă de pacea cleștarului nețărmurit —
Și iată și plaja, pârâul sărind de pe prunduri la vale
Cu murmur umbrit de milenii pierind în imense tăceri.
Și fete în alb spălau lâna în apă curată de munte,
Și una, bălaie ca luna, mai mândră ca toate, zâmbi,
Și glasul melodic îmi spuse: — ”De ești preavicleanul Ulise
Sosit din Troada, la mine, străine, fii bine venit”.
Și glasul tăcu ca prin farmec, de parcă nicicând nu sunase.
Dar unde e nimfa Calipso? dar unde, fecioarele ei?..
Pasc liniști nemaivăzute pe țărmul zărilor clare
Din care vinete piscuri brumate de visuri răsar.
Un nor cu pene de flăcări mai fâlfâie foc până cade
Departe, ca pasărea stinsă de dor, istovită de drum.
Pe când izvorând din legende mai vechi decât vremea,
Tăcutele stele se duc cu pași de lumină pe mări.
Sensul versurilor
Piesa evocă o insulă idilică, scăldată în mit și legende. Naratorul este transportat într-un tărâm atemporal, unde natura și istoria se împletesc, lăsând o senzație de melancolie și reverie.