(După Leconte de Lisle).
Mă soarbe pâcla sură pe nesimțite-n jos!
Adâncul tău tot sufletu-mi să-nece..
Cu roua voastră, codri, setea-mi stingeți –
O, pașnic cer, strecoară-ți raza rece..
Să uit de mângâierile deșarte,
Ce sufletu-mi însângerat mi-l scurmă;
O, vânt, neatins de zgomotele vorbei,
Spre neștiute lumi, departe, du-mă.
Iar tu, pustiu imens, de tremuri numai
De șoapt-acelorași dorinți eterne,
Atunci, învinsele-ți aripi, o, suflet,
Spre pradă golului adânc le-așterne.
Iar Moartea, irosind cenușa vieței,
În noaptea-i pașnică mă ție-ascuns,
Tihnit să sorb mereu în scursul vremei,
Repaosul ce viața mi l-a smuls..
Sensul versurilor
Piesa exprimă o dorință de evadare din suferință și o atracție către moarte ca o formă de odihnă. Vorbitorul caută uitare și pace în pustietate și în brațele morții, respingând mângâierile lumești.