Trenu-n alba-mi gară, iarna-mi cea mai rece,
zebra – să îşi frece viscolul-negară..!.
Joia mă însoară printre cele-aztece –
piramide-s zece, sânge curge-n ţară,
plugu-n oase ară : Ecce Homo, ecce..!.
Ei mi-s doisprezece, Unu-i focu-n pară,
ceruri mi-s de zară : de-a mă naşte-mi trece –
nu-n lan cu mălură, nu-n iesle-moece,
nici printre toltece de-au răsură-n gură..!.
Naşte-mă-n velură, sub viţă de vie,
cât natura-i vie, fără chip de ură,
fără tevatură : Hrist-lacrimă-n vii e..!.
Vremea asta sură s-aibă must să-nvie,
roi de-albine vie ochilor de mură,
zebre să-mi tot plece-n viscol de negară,
trenuri ducă-n gară fulgii, neaua-mi rece..!
15 decembrie 1967
Sensul versurilor
Piesa explorează teme de renaștere spirituală și transformare personală într-un context iernatic și simbolic. Versurile evocă imagini puternice ale naturii, religiei și condiției umane, sugerând o dorință de purificare și de regăsire a sensului.