Lui Emil Botta.
Ce plină-mi e inima de albastru!
Cum fluieră vântul prin iarbă!
Și coasta pe care alergam
de demult, de demult.
Pe țelină stau, între gruiețe
mă îmbăt cu mirosul de cimbru
și mă uit pe dealuri, departe,
și ascult, și ascult.
Anii cei mulți cum trecură!
Uite, pe coastă,
tăiate de ape,
făgașele timpului.
Și pământul e altul, cu altă arătură,
și gruiețele-s parcă mai îndesate,
de bătăile stelelor și de trecerea vântului.
Soarele cade-n apus
peste pădurea Vaideiului.
Iată și capătul acestei zile.
Apoi, întunericul, umbra ta,
Întunecatule Emile..
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra trecerii timpului și a schimbărilor pe care le aduce cu sine. Naratorul își amintește de trecut, contemplând transformările naturii și ale propriei vieți, într-o atmosferă melancolică și contemplativă.