O să întârzii prin litere ciudate,
alfabetul va fi ca un oraș fără străzi.
E rândul meu să mă retrag în vaier,
cei care știau atâtea lucruri,
cei care le spuneau așa de amar.
Iată-mi-s vorbele ca fuga-n Egipt,
o să întârzii, o să alerg, o să…
Dar tăcere mai este, dar pietre mai sunt.
Poetul cumpără bilete la loterie,
e rândul meu să mă ridic și să plec.
Marea așa era, flegmatică,
vântul așa fusese, fantastic.
De-aici încolo-i primăvară,
nu trebuie să vedem sfârșitul,
o primăvară de zăpadă cu fluierele picioarelor
tocate, pătate, furate, furate, furate.
Strugurii nu se mai coc,
cei care știau atâtea lucruri…
cei care le spuneau așa de amar…
Retrase în fructe de gheață –
Iată-mi-s vorbele ca spânzurătorile,
o să întârzii… marea așa
era… vântul așa fusese… iată…
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment de pierdere și dezorientare în fața trecerii timpului. Vorbitorul se simte copleșit de amintiri și de o realitate amară, căutând un sens într-o lume care pare să se destrame.