Ca un sânge alb și zdrențuit
ne jucam de-a șarpele
morții mei n-au murit… nu vor muri niciodată.
Am să mă sărut cu plânsul
și-am să mă dau huța-n lacrimi.
Făclia lua forma unei femei care se scaldă.
Neliniște caldă,
zăpadă puțină… Meschinării…
Ne-am lăsat coiful în întrebări colorate,
melancolie citadină –
și coiful coclește-n grădină
încolăcit printre sâmburii focului…
Atât se mai poate…
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de melancolie și nostalgie, reflectând asupra mortalității și a efemerității existenței. Imaginile poetice evocă o stare de neliniște și introspecție profundă, sugerând o acceptare resemnată a limitărilor vieții.