Ion Caraion – Simplitate Săracă

C-un nor la gât ca un fular
(de care gresie coapsa ți-ascuți?)
apele și frunzele sar
prin aer, prin tabloul
tăcerii, ciugulit ici-colo de mierle iuți;
cu părul căzut ca o glugă
ca o mare coborându-și pletele, mreaja
pe ochi, pe umeri, pe sâni
pe oul
genunchiului care nu se deslușește ce-ndrugă
vara face din ea, vara și plaja,
un somnoros colier de țâțâni
cărora le aburesc intrările, fagurii, mugurul, coaja
de platoșe care se-mbucă și-o-mbracă
o-nfașă
în măreața simplitate săracă
a zării Umbră de copil.
Uneori timpu-i cât o băltoacă
Uneori lacu-i cât o măceașă.
Lacul și băltoacele din – poate – ultimul nostru exil..
Nu știu ce zare-i cântase
Nu știu ce vânt o urât-o.
Nopțile m-aud strigat brusc
de-necatul către care înot.
Mi-am udat stelele Îmi usc
uitarea Ca un bot.
prostănac și amar
de habar n-am ce pui de vietate
care încearcă să sugă
întinsă pe spate
soarele-i intră peste tot
și-o ciugulește, și-o gâdilă, și-o scoate
golă între pietre frunzoase
ca arborii seci