Mâinile noastre s-au recunoscut. Erau ale celor ce ajută cometele.
Totul a fost puternic: dezolare, speranță.
Îmi trebuia o nebunie iluzorie ca poezia constelațiilor.
Mi-a murit un cal.
Mai am o herghelie! – spuneam.
Dimineața cuvintele mi-erau tefere.
Noaptea făceau cuvintele tumori.
Timpul îți așază-n ochi un înger
îți așază-n îngeri noapte
îți așază-n noapte noapte.
Printre căprioare de gheață, umbrele te iau cu ele
ajungi o obsesie de pereții căreia spânzură destine
și nici unul nu-i al tău
și toate se crispează
ca niște cai întorși în muștele lor
de lângă zidul grajdului.
Fiecare zid e la fel.
O! lucrurile… lucrurile….
O magnifică iarnă va-nzăpezi sângele
colorat cu linguri și nasturi.
Și erau vinovate toate culorile…
Dezolare. Speranță. Trebuia o nebunie!
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de pierdere, dezolare și speranță, folosind imagini poetice puternice. Vorbește despre transformarea cuvintelor și despre căutarea unei nebunii iluzorii ca refugiu.