Ascuțite de lăstuni peste irugi,
odaia toată freamătă și-adulmec,
Iuțeala crudă-a cojilor de ulm
amirosind a sânge de la slugi.
Arare mâini cu degetele scurte,
la graba mea în timpul nepereche,
metecăie de-atâtea mii de leghe
și-aidoma de albe-mi intrară-n curte,
ca și pe vremea moinelor, când storul,
umbrit de liliac și dimineață,
uda la geam c-o liniște mistreață;
iar ferigile-neacă foișorul
și-n bocete de moarte vin sub pom
la lepădarea omului de om.
E-atât de mare liniștea și-atât
de multă noapte-mi bâlbâie în gât,
că nici n-alegi ca lumea, din mulțime –
topit la fund ca sub o carapace,
a cui nesoartă din atâtea clime
se-așterne-n ochi și care tâmplă tace;
că mâinii mele i-am uitat vechimea,
că ochilor le-au stat la ei toți cerbii
și nu mai dă-n orașe firul ierbii.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de melancolie, alienare și apropiere de moarte. Naratorul se simte deconectat de lume și bântuit de amintiri, într-o atmosferă apăsătoare și statică.