Cerul se umpluse de ape
lume de pe lumea cealaltă.
Doamne, nu mai încape –
Ceru-i ca iarba de baltă.
Doamne, a dat peste toarte –
Apa se umpluse de moarte.
Viitura cleioasă, mâlul etern,
Aduce buturugi din infern.
Smoală, gaz, vârtej, coșciuge,
Umbre, borhoturi, genune, năuce
Păduri de pustiu…
Apa e cruce
Și drumu-i sicriu.
Doamne o să fie târziu
Și-ntuneric. Și sânge.
Nimeni n-a spus
E ud până sus.
Prăsila ta plânge.
Dar pân′la El, rostogol,
Gangă era și nămol.
De mai plouă, nu-i bine!
Nu-n voi, nu-n sine,
Plouă; plouă în mine,
Care mă farm…
Eu n-am lume, n-am țărm
Nici corturi. Nici vânt.
Moartea se umplea de pământ.
Pământul se umpluse de seri.
Serile se-ncărcară de scrum
Și de gol. Și de ceață.
Jaruri de aer postum –
Flăcări de gheață.
Doamne-i peste puteri
Puterea potoapelor.
Împărăție a apelor –
Eu nu-s nicăieri,
Eu nu-s nicăieri.
Soarele din răgălii
Face câte-o minune pe zi
Șarpele din oră-n oră
Dă din faună în floră
(Legănându-și-i arar)
Bice, solzilor de var.
Apa-n apă, teatru-n teatru
Șarpe, soare, om tuspatru
Îl uscau pe Dumnezeu
De netimp, la malul meu.
De netimp ori de nespațiu –
Era gheață… Era spațiu….
Cerul se-mpâclise de baltă.
Lume de pe lumea cealaltă.
Sensul versurilor
Piesa descrie un potop apocaliptic, o lume inundată și distrusă, unde moartea și disperarea sunt omniprezente. Natura se dezlănțuie, iar omul se simte pierdut și neajutorat în fața acestei catastrofe.