Ion Caraion – De-Ar Fi Să Se Curme

De-ar fi să se curme,
De-ar fi să se stingă.
Noimă și brune,
Come și urme.
Un stâlp. O carlingă.
Sau podul, sau cerul
De flăcări aprins.
O apă se pierde,
E roșu și verde
Neantul. Sunt stânci
Din care cad iar
Și iar umbre vagi,
Pe mări și pe fragi.
Norii pun câte-un deget,
Scrumul sau focul
(Mă grăbeam, iată – preget)
Pecețile-și lasă
Postume și-antume.
Și râpa. Și scocul.
Nu mai știi cum e
Timpul nici locul,
Mers fără rost.
Pești de mătasă
Pe care-i mușcă abisul.
De cine, trimisul
Mânat o fi fost
Prin spații imunde?
Urme și come.
De cine și unde
Și ce hematom e
Acest vid planetar?
Din stâlpi iese rar
Fantoma luminii.
Mările, pinii
Se elatină lin.
Un flaut, un spin
Legănate-n zadar.
Zadarnice-actinii,
Crepuscul zadarnic.
Lună-ntre plinii
Struguri de var.
Varu-i paharnic.
Luna de brumă
Strică noaptea. Și nu mă
Aud. Nu mă am…
De-ar fi ca prin geam,
Să treacă trimisul
Teribil, integru.
O apă se pierde.
Focul scrie cu scrisul
Neantului verde.
Roșului negru.