A sădi un copac și-i de-ajuns
dacă sămânța lui prididește muntele
Tu codru de mâine-ai răspuns
Tu visterie de frunze-apuseși
fără lupte
Amin.
O odaie de lut umblător. Ce abrupte
prăpăstii Ce deși
curpeni.. Și neguri astupă
luminii fereastra
Înainte
sau după furtună.
Tu lună
tu lună
cu mâl și cireși
de venin..
Încă puțin
prund Încă puțină mirare
Nimeni nu-i mai știe umbra și undele
râului care
suna pe-aici altădată.
Norii-n toiag de uncheși
Caprele cu ascuțite copite
O pată
care mișcă sterpele, scundele
pietre. O mie de ecouri deodată.
O mie de abrupte
stări Intri Ieși
din labirintele tăcerii corupte
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra importanței gesturilor simple, cum ar fi plantarea unui copac, și asupra modului în care natura se transformă odată cu trecerea timpului. Evocă un sentiment de melancolie și contemplare asupra efemerității vieții și a amintirilor pierdute.