Cu-ntâiul om venit-am pe pământ
Și nu mai plec până la cel din urmă
Și pân-atunci de veghe în cuvânt
Sunt ba păstor, ba pulbere sub turmă.
Dar niciodată n-am fost mai puțin
Și nici mai mult decât o tresărire
Când vânturile-n plopi nelinișteau
Eram și eu străpuns de nemurire.
Și n-am rămas străin de câte sunt
Și viețuiesc cu toate în frăție
Și-n umbra visului cel mai hain
E-o zbatere de aur ce mă știe.
Și de n-am fost norocului mereu
Sortit din pântecele mamei mele
Tot m-am trezit în pumni din când în când
Cu câte-un crin și două viorele.
Și încă mai sunt multe de deprins
Și de la iarbă și de la albine
Căci ele-s mai bătrâne cu o zi
Și au vederea-ntâielor coline.
Oricât mă pierd pe zare să le prind
Ca roiul pier fără să lase-o urmă
Și mă întorc de veghe în cuvânt
Ba ca păstor, ba pulbere sub turmă.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra condiției umane, a legăturii omului cu natura și a căutării constante a cunoașterii. Vorbitorul se vede ca un martor etern al vieții, învățând continuu din lumea din jur și căutând sens în experiențele sale.