Pădurea începe de aici, cu nervi,
cu mistreți până unde coridor un surâs.
Dăruiești vrăjit crengilor auz și văz,
prin carnea ta, străvăd pâraie uneori plante.
Aerul se destramă, ce filtru printre
fagii, răriți, cu mușchi și ferigi în glas
această privire va reține ziua în declin ca-n laț,
orice cuvânt se rupe ca de țărm o luntre.
Luna face exerciții de trapez prin pomi
cât cerbii fugăriți prin sângele bătrân,
tu ești pentru pădure, ploaie, cântec, plămân,
scurtcircuit peisajul un gest incendiat.
În plus, ce remediu pentru anotimp pașii, respirația
ta, surâsul tău ca o pâine de nouă sute de grame
pădurea, pădurea care suie, vaccin, în noi,
când frunzele foșnesc cu accent moldovean.
Sensul versurilor
Piesa explorează conexiunea profundă dintre om și natură, folosind metafore bogate pentru a descrie interacțiunea dintre corp și peisaj. Pădurea devine un spațiu de introspecție și transformare, unde elementele naturii se împletesc cu emoțiile umane.