Iannis Ritsos – Raul Și Noi

Un om culcat la pământ într-o noapte de vară
este o pată de sânge ce-o soarbe pământul,
e-o formă alungă, castanie, pe harta întinsă pe masă
sub lampa-afumată. Nu deosebești
lanțuri de munți, nici căi ferate. Forma omului făcută
una cu pământul. Și somnul lui ni-i necunoscut,
mai necunoscut decât cel mai necunoscut chip al lui;
e plin de scări, de coșmaruri, și de milenii
din viața peștilor, păsărilor, stelelor.
Mai încolo-s sârmele ghimpate. Acestea se zăresc
când luna se cațără pe ele
și rămâne acolo-agățată ca rănitul apucându-și coasta.
– Vă spun c-am văzut râuri moarte!.
– Râul ce-a-necat câmpii și colibe
s-a-necat împreună cu-necații.
– Am văzut râuri moarte!.
– Râul ce-a adăpat oile și ciobanii,
ce-a mânat morile
și-a udat copacii,
acum, e în nepoții oilor,
în cântecul de seară al păstorului,
în pâinea cinei,
în copacii la care te uiți,
în fructul pe care-l mănânci.
A – Dar râul? Unde-i râul? Vezi copacul.
E frumos, zici. E frumos cântul de seară.
Gustoasă-i pâinea, gustos fructul. Dar râul?
Unde-i râul? Nimeni nu-și aduce aminte de râu.
Nu mai are nume, culoare.
Am văzut, vă spun, râuri cu desăvârșire moarte.
– Râul s-a rostogolit în fluviu, în mare. A mărit-o.
– N-are nume!
Râul s-a mărit.
– Râul a devenit ocean.
– N-are nume!
– Numele râului este ocean
– N-are nume!
– Numele apei largi și adânci.
– Atunci care-i numele vostru?
– Noi!
– Am văzut râuri moarte. Anonimatul…
– Nu anonimatul! Frica de anonimat e moartea!
Lângă noi auzeam râul aducând parcă mari frunze de
platan cu lumină din lună.
Hristu, cu chipul plecat, porni pe sub arbori.
Iannis Ritsos – Poeme (Editura tineretului)