Un om culcat la pământ într-o noapte de vară
este o pată de sânge ce-o soarbe pământul,
e-o formă alungă, castanie, pe harta întinsă pe masă
sub lampa-afumată. Nu deosebești
lanțuri de munți, nici căi ferate. Forma omului făcută
una cu pământul. Și somnul lui ni-i necunoscut,
mai necunoscut decât cel mai necunoscut chip al lui;
e plin de scări, de coșmaruri, și de milenii
din viața peștilor, păsărilor, stelelor.
Mai încolo-s sârmele ghimpate. Acestea se zăresc
când luna se cațără pe ele
și rămâne acolo-agățată ca rănitul apucându-și coasta.
– Vă spun c-am văzut râuri moarte!.
– Râul ce-a-necat câmpii și colibe
s-a-necat împreună cu-necații.
– Am văzut râuri moarte!.
– Râul ce-a adăpat oile și ciobanii,
ce-a mânat morile
și-a udat copacii,
acum, e în nepoții oilor,
în cântecul de seară al păstorului,
în pâinea cinei,
în copacii la care te uiți,
în fructul pe care-l mănânci.
A – Dar râul? Unde-i râul? Vezi copacul.
E frumos, zici. E frumos cântul de seară.
Gustoasă-i pâinea, gustos fructul. Dar râul?
Unde-i râul? Nimeni nu-și aduce aminte de râu.
Nu mai are nume, culoare.
Am văzut, vă spun, râuri cu desăvârșire moarte.
– Râul s-a rostogolit în fluviu, în mare. A mărit-o.
– N-are nume!
Râul s-a mărit.
– Râul a devenit ocean.
– N-are nume!
– Numele râului este ocean
– N-are nume!
– Numele apei largi și adânci.
– Atunci care-i numele vostru?
– Noi!
– Am văzut râuri moarte. Anonimatul…
– Nu anonimatul! Frica de anonimat e moartea!
Lângă noi auzeam râul aducând parcă mari frunze de
platan cu lumină din lună.
Hristu, cu chipul plecat, porni pe sub arbori.
Iannis Ritsos – Poeme (Editura tineretului)
Sensul versurilor
Piesa explorează teme profunde legate de moarte, anonimat și pierderea identității, folosind metafora râurilor moarte. Se reflectă asupra uitării și transformării, sugerând că frica de anonimat este echivalentă cu moartea însăși.