Din toate astea ce va rămâne oare?
Ce va rămâne din umbra lungă-a unui scaun din salonul de-amurg?
Din palpitațiile pendulei ce nu vrea să se-oprească?
Cucul ei primăvăratic iese mereu și strigă încăpățânarea noastră
în pofida tuturor miejilor de noapte, strigă cucul
că stăm de veghe-n fața tuturor fotografiilor celor morți.
Oh, ce va rămâne? Spune-ne ce va rămâne
poimâine, când vor veni marile ploi,
marile tunete, marii sori,
vânturile mari măturând pădurile și glasul nostru?
Ce voce se va-mpotrivi acestui vuiet?
Se-aude deja de departe, înnăbușit, dincolo de nori și de munți.
Vagoanele se duc într-un lung șir
cu soldații înconvoiați dormind în bălegar.
Unde se duc trenurile? Când se vor întoarce?
Ce ne vor aduce din țara ceții?
Coșuri, saci plini de primăveri,
cu macii drapelelor, cu tobe și cântări de-alamă.
Să te pregătești de primire.
Să te pregătești de primire.
Poți să-ți schimbi uniforma, să-ți lustruiești pantofii.
Au îmbătrânit pantofii tăi mergând pe toate țărmurile,
plimbându-te singuratic până la capătul tăcerii,
până la capătul poștei de iarnă,
unde aruncai scrisori pentru prietenii expatriați
care nu-ți mai răspund.
Iannis Ritsos – Poeme (Editura tineretului)
Sensul versurilor
Piesa explorează tema trecerii timpului și a inevitabilității morții, întrebându-se ce va rămâne din viața noastră. Vorbește despre așteptare, amintiri și singurătate, sugerând un sentiment profund de melancolie și reflecție asupra condiției umane.