În mâini strângem umbra mâinilor noastre.
Noaptea e bună, ceilalți nu văd că ne ținem umbra.
Îndesim noaptea. Ne ferim.
Așa ținem seama mai mult de ceilalți.
Marea ne caută mereu ochii și noi lipsim.
O fată ne-nchide-n piept dragostea ei,
iar noi ne uităm într-aiurea, zâmbind depărtărilor.
Poate sus, în lumina stelelor să se
deschidă o ferestruică
ce dă spre mare, spre măslinii și spre casele arse.
Auzim fluturele ce se-ntoarce la potirul
sâmbetei morților
și pe fata pescarului măcinând,
în râșnița de cafea, liniștea.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema absenței și a distanțării emoționale. Vorbește despre cum oamenii se pot pierde în gânduri și amintiri, ratând conexiunile prezente și frumusețea din jur. Versurile creează o atmosferă melancolică, sugerând o căutare continuă și o dorință de a evada.