Stelele tremură, stelele mint
Calmele funduri, înșelătoare.
Până când unde, până când oare,
Vaste peluze de hyacint!.
Colo, pe dungă, pajura, norul.
Cerul invocă heruvii marini.
Neliniştite, la proră s-anini,
Fără vintrele, inima, dorul.
Jos, lângă mume, naşte sideful,
Tot mai departe criptica noimă.
Apele multe mă fură şi-apoi mă
Cufundă în leasă măiestru-i ghergheful,.
Târziu şi nu prea foarte, pe la
Culesul meteorilor,
Dintr-un capriciu, ca al norilor.
Marea-şi sfâşie dantela.
Fluxul îşi scrijelă rar
Inscripţii obscure-n calcar.
Vâsle la umăr, încă invoc
Nemărginitul itinerar.
Largule, du-mă! Soarbe-mă iar,
Ţară de brumă, ţară de foc!
Sensul versurilor
Piesa explorează o călătorie interioară și exterioară, folosind imagini puternice din natură. Vorbește despre dorința de a fi absorbit de vastitatea lumii, într-o călătorie nemărginită, balansând între frumusețe și melancolie.