Homer – Odiseea/Cartea IV (1)

La Menelau.
Ajunși acum pe-amurg și-n înfundatul
Ținut Lacedemona-n munți silhui,
Mânau la Menelau, la nepătatul
Al Spartei domn vestit, la masa cui
Nuntași umpleau de chiote palatul.
El tocmai mărita pe fata lui
Cu fiul lui Ahil, și-n toată voia,
Căci el i-a fost promis-o chiar din Troia,
Iar zeii le-mplineau acum nuntitul.
Deci socrul Menelau o trimitea
Cu mare-alai și chiot la vestitul
Oraș mirmidonesc ce-l stăpânea.
Dar și pe Megapente-al său iubitul,
Născut târziu din roabă, -l logodea
Cu fata lui Alector, Ehemila,
Și-așa-i nuntea și fiul și copila.
Acolea-și petreceau în casă dară,
Vecini și cunoscuți, și-alt mult popor.
Vestit un cântăreț, de pe chitară
Cânta-ntre ei frumos, și-n fața lor
Doi inși, rotindu-se frumos, jucară.
Într-ăst răstimp, afară sub pridvor,
Frumosul car cu iuții cai s-oprise,
Cu cei născuți din Nestor și Ulise.
Văzu Eteoneu, bătrâna slugă,
La poartă pe străinii ce-așteptau
Și-ntră-n palat, ducându-se-ntr-o fugă
Să-i dea de știre-n sârg lui Menelau.
Deci stând vorbea, ca vrând să spuie-o rugă
„Stăpâne, să mă ierți, dar văd că stau
La poartă doi străini, și-așa se pare
C-ar fi flăcăi din neam ales și mare.
Ce zici? Să-i chem în cas-acum, părinte?
Să-i las să deshămeze mândrii cai,
Ori cate-și gazd-aiuri mai înainte? ”
Așa vorbi, și-atunci pletosul crai
Mâhnit îl ocărî, vorbind cuvinte:
„Te știu acum de-un veac, și nu erai
Nici prost, Eteoneu a lui Boete,
Și nici copil. Dar ești, cum văd, băiete!
Noi doi, pân-am ajuns aici acasă,
La câți străini n-am găzduit pe drum?
Și câți nu ne-au poftit la ei la masă!
Dar dare-ar Zevs din cer, măcar de-acum,
Să nu mai știm de lipsuri cum apasă!
Tu știi acestea, și mă-ntrebi! Dar cum?
Deshamă caii cei cu mândre coame,
Și vezi și de străini, că le-o fi foame! ”
Porni deci sluga și-ndemna din gură
Și pe-alți argați în ajutorul lui.
Deci caii uzi de jug și-alergătură
I-au dus în grajd, iar hamurile-n cui,
Și hrană pentru cai apoi făcură
Din orz amestecat cu-ovăz gălbui.
Iar carul de-un părete-l răzimară,
Și-n cas-apoi pe oaspeți îi chemară.
Ei foarte-uimiți erau aci-mpreună,
De-atâta slav-a mândrului palat,
Căci luciu ca de soare-ori cel de lună
Lucea din toate-oriunde-ai fi cătat.
Și-așa privind cu drag și-n voie bună,
Când lacomii lor ochi s-au săturat,
Intrară să se spele-n apa băii,
Iar roabele-au lăut și-au uns flăcăii,
Le-au dat mantale și tunici, și-ndată
I-au dus în casă și pe jelț i-au pus
Vecini cu Menelau, slăvitul tată
Și rege-Atrid. Iar apă le-a adus
În scump de aur ibricel o fată,
Și stând în față, le turna de sus,
În larg lighean de-argint, ca să se spele.
O mândră mas-aduser-apoi ele,
Cu pâne și mâncări pe dînsa puse;
Venind și bucătarul le-mpărțea
Fripturi pe discuri, și-un erold le-aduse
Frumoase cupe de-aur ca să bea.
Și-așa ședeau pe-acele jelțuri suse,
Și-n față Menelau, și-i tot poftea.
„Mâncați acum și beți din cupa plină,
Și-apoi vom întreba, mai după cină,
Ce oaspeți dragi avem pe azi în casă;
Căci nu sînteți copii din oameni răi,
Iar vița vi-e din regi, din Joe trasă,
Căci tați de jos nu nasc atari flăcăi. ”
Vorbind așa el a mai pus pe masă,
Ca mare cinste-a oaspeților săi,
Un spete-ntreg de bou, și gras și mare.
Și-așa steteau de vin și de mâncare.
Deci zise Telemac, plecându-și gura
Spre-a nu-nțelege-alt om, lui Pisistrat:
„Privește-n jur aci-ngrămăditura
De bronz și fildeș și de-argint curat,
Și auru-n odăi, și lucrătura!
Așa va fi la Joe prin palat!
Nespuse lucruri sînt aici, iubite,
Iar mințile, privind, îmi stau uimite! ”
Atridul însă le-auzi cuvântul
Și-așa răspunse la mirarea lor:
„Vai, dragii mei copii! Cu Zevs preasfântul
Să nu se prindă nici un muritor!
Căci el e-n veci, nu-l spulberă mormântul,
Și ține-averi de veci, ce-n veci nu mor.
Dar poate că-ntre oameni pot să fie,
Și poate nu, să-i pui alături mie,
Căci multe-averi adusei adunate,
Sosind, a opta vară, la ai mei,
Din multe drumuri rătăcit umblate
La cei de prin Egipt și-etiopei,
Prin Sidon, Chipru și-alte țări bogate,
Prin Libia, pe unde fată miei
De trei ori oaia-n an, și-așa vreau zeii
Că vii se nasc cu coarne-n frunte mieii.
Stăpîni ori slugi acolo niciodată
Ce-i lipsa de pășune n-o-nțeleg.
Și brînză au și carne-ndestulată,
Căci oile dau lapte anu-ntreg;
Și-averea mea pe-acolo-i adunată.
Ci-n vremea, vai, ce mă trudeam să-ncheg
Printr-alte țări avere cu de-ajunsul,
Ucise-un rău pe frate-meu pe-ascunsul,
Prin răul sfat al relei lui neveste!
Vai, nici o bucurie n-am de-aveii,
Iar casa mea azi zguduită este,
Căci foarte multe-am îndurat dureri.
Părinții voștri vi-or fi spus aceste,
Oricine-s ei, ce casă cu puteri
Fu casa ce-am pierdut, și prăpădită
Ce-avere-a ars într-însa-ngrămădită!
Aș vrea mai bine dintr-a mea măsură
De-averi să-mi fi rămas un sfert de-abia,
Dar vii să-mi fi rămas cei ce căzură
La Troia-n largul cîmp, din vina mea!
Că-i plâng pe toți, de-mi dă plânsoarea-n gură
Și-așa mă răcoresc în jalea mea,
Iar uneori mai tac pe-aci-n palaturi,
Căci și de plâns ca de-orișice te saturi!
Deci pe-alții-i plâng ce-i plâng, și mă mai lasă,
Dar când gândesc la unul dintre ei,
Nici somnul nu mi-e somn, nici masa masă,
Căci n-a răbdat nici unul dintre-ahei
La Troia mai cu drag! Și-acum spre casă,
Nici unul mai amar! Dar de la zei
Lui scrisă-i fu pesemne-acea urgie,
Și-o jale-acasă nesfîrșită mie!
Căci iată-l bietul om de cînd lipsește!
Și mult am întrebat pe toti să știu
De-i mort pe undeva ori mai trăiește,
Că n-aș mai plânge-așa de-aș ști că-i viu.
Bătrân, Laerte tată-su-l jelește
Și dulcea Penelope-a lui și-un fiu
Rămas copil, de-abia născut acasă. ”
Așa spunea, vorbind cu ei la masă.
Și-atunci nepotolit îl prinse dorul
De plâns pe Telemac. Și-așa ținând
Cu mânile-amândouă deci feciorul
Mantaua peste-obraji, plângea oftând.
Văzu și pricepu atunci păstorul
Popoarelor și sta-ndoit în gând:
Să-ntrebe-acum de-i Telemac ori nu e,
Ori stând s-aștepte însuși să i-o spuie.
Pe când prin suflet frământa deci asta,
Veni de sus din mândru-i foișor,
Elena cea cu mândru chip, nevasta
Cu mers măreț de zeu nemuritor.
Un mândru scaun deci îi puse-Adrasta,
Și-Alcippe sub picioare-un scump covor,
Un coș de-argint apoi Filo aduse,
Cel dat de-Alcandra lui Polib, ce fuse
Stăpân și-n Teba din Egipet stete
(Că-n case-aveau nespuse-averi, grămezi,
Și-a dat lui Menelau cel blond la plete
Și băi de-argint și aur și tripezi,
Elenei însă de-aur scump îi dete
O furc-atunci — minune e s-o vezi! —
Și-un coș de-argint cu mândră tivitură
De flori de aur la rotunda-i gură).
Pe-acesta deci Fil6 i-l dete-n mână
Și multe gheme-avea, de tort, în el,
Și-alături furca ei cu-albastra lână.
Pe-un scaun deci șezând, și-un scăunel
Având sub tălpi, puternica stăpână
Vorbi către bărbat și-a zis astfel:
„Știm oare-ori nu, iubite-al meu bărbate,
Ce oaspeți dragi ne vin să ne mai cate?
Și-ți mint, ori este-așa? Dar parcă-mi vine
Să cred că n-am văzut — și spaimă-mi fac
Să semene pe lume-un om mai bine,
Ca tânărul de-aici cu Telemac,
Pe care Odiseu (când pentru mine,
Nebuna, vai, mai bine-ar fi să tac,
Veneați sub Troia, greci din multe laturi)
Copil de țîță și-l lăsă-n palaturi. ”
Uimit de-al ei cuvânt, Atridul stete
Și-a zis așa: „Dar asta zic și eu!
Picioare-așa și mâni, și cap și plete
Și-asemeni ochi frumoși ca Odiseu!
Și chiar spuneam cât ajutor îmi dete
La Troia-n cîmp, oriunde-a fost vrun greu,
Iar el și-a pus — și mă uitam la dînsul —
Mantaua peste-obraji și-l prinse plânsul! ”
Răspunse-atunci flăcăul Nestoride:
„Al lui e-ntr-adevăr, și-i drept ce zici!
Dar el e om sfios, cum vezi, Atride,
Și-ntîiași dată e venit pe-aici.
Și nu-i frumos cu vorbe-a se deschide
fn fața ta, tu cel ce te ridici
Atît cu vorba-ncît ne este sfîntă
Și ca și-un glas de zeu pe toți ne-ncîntă.
Eu viu trimis de Nestor, de păstorul
Popoarelor, cu el, și-l petrecui,
Căci foarte-avea ca să te vadă dorul,
Și-un sfat să-i dai, ori pe vrun drum să-l pui.
Căci multe rabdă-n casa lui feciorul
Cu tată dus, cînd n-are-un om al lui!
Și-așa-i cu Telemac, că-i la strîmtime,
Că n-are tată și-i rămas cu nime! ”
A zis, și-Atrid striga speriat: „Vai, Tată!
Și zei din cer! Deci am aici, la noi,
Pe fiul unui om iubit ce-odată
Răbdat-a pentru mine mari nevoi!
Vai, dacă i-ar fi fost de ceruri dată
Cu bine, bietu, -ntoarcerea-napoi,
Ziceam că-l voi iubi, mai sus avîndu-l
Decît pe-oricare-aheu, și-aveam și gîndul
Aici în Argos să-i zidesc cetate
Și case mari să-i fac, și să-i strămut
Din Itaca și-averile-adunate
Și tot poporul lui! Și-am fi avut
Atunci noi doi și case-nvecinate
Și-atunci noi doi mai des ne-am fi văzut.
Și-atunci, nemaifiind ce să ne pună
Zăgaz în drum petrecerii-mpreună,
În pace-am fi trăit și-ntr-o unire,
Iubindu-ne frățește, pînă cînd
Cu nor ne-ar fi-nvălit obșteasca fire!
Dar poate însuși Dumnezeu, nevrînd
Să vadă-n lume-atîta fericire,
Privi cu ochii răi la noi, făcînd
Ca numai Odiseu, de care-mi pasă,
El singur, el, să n-aibă-ntors acasă! ”
Și-un plîns stîrnit-a-n toți cu ce spusese.
Plângea Elena, Telemac plângea,
Plângea și Menelau cu lacrimi dese.
Și ochi neplânși nici Pisistrat n-avea,
C-aminte de-Antiloc își adusese,
De cel ucis de fiul ce-l avea
Frumoasa Eos, dulce-a ceții fată.
La el gîndea, și-așa-ncepu deodată:
„Atride Menelau! Al meu părinte
Ne spune-acasă, ori de cîte ori
Vorbim de tine, cum c-ai fi cuminte
Mai mult decît oricare-alți muritori.
Ascultă-mi deci și cîteva cuvinte!
E jalnic lucru, negreșit, să mori
De-o moarte rea și plîng pe-un om atare
Și-aș vrea să-l plîngă toți și orișicare,
C-atîta parte-au muritorii, bieții,
Să-și tundă părul și să plîngă-n veci!
Așa murit-a-n floarea tinereții
Și frate-meu, și n-a fost între greci
Chiar cel mai rău. Tu-l știi din timpul vieții.
Eu nu l-am apucat trăind și deci
Eu nu știu, dar aud din vremi trecute
C-a fost și-n luptă bun și-n fugă iute. ”
Iar lui i-a zis Atride-atari cuvinte:
„Vorbești, iubite, drept și-așa cum știu
Vorbi acei născuți de mai-nainte
Și-au minte-n cap, de-a nu toca-n pustiu.
Dar ai, firește, -asemenea părinte!
Căci lesne poți cunoaște-oricînd un fiu
Din tați, cui Zevs le-a dat și-nsurătorii
Noroc frumos și buni din ea feciorii!
Așa i-a dat lui Nestor bătrînețe
Adînci și bune, și-i de-a vere plin,
Și-n jur copii frumoși cu firi istețe,
Iar veacul i se scurge-așa de lin.
Dar ștergeți, tineri, plînsul de pe fețe,
Și-acum să stăm de cină și de vin,
Și-n zori ce e de pus la cale-om pune
Și eu și Telemac, și ne vom spune. ”
Asfaliu deci aduse damigeana;
Și-astfel mîncau, poftindu-se-ntre ei.
Alt lucru însă născoci Ileana
Cea mîndră-n chip ca fericiții zei,
Căci puse-n vin prin cupe buruiana
Pe care dac-o guști cu vin ce-l bei,
Uiți și mînii și-amar și dor de casă
Și nici de-un fel de grijă nu-ți mai pasă!
Deci cînd o bei cu vin amestecată,
Să plîngi într-astă zi tu n-ai putea,
Chiar și de ți-ar muri iubitul tată
Și dulcea maică, nu, nici de-ai vedea
Că răii-ucid cu armă-nsîngerată
Pe-un frate-ori fiu al tău, de l-ai avea.
Atari vestite ierburi minunate
Avea Elena, și de mult ei date
De una Polidamna, de prin țara
Egiptului, că-n țara asta cresc
Nespus de multe ierburi cît e vara.
Acestea cînd le-amesteci, folosesc
La multe boli, dar multe-aduc amara
Pierire-n om; și toți cîți locuiesc
Acolo-s doftori de-orice boală crudă,
Că-l au pe Pèon toți egipții rudă.
Pe-aceasta deci punînd-o-n oluri pline,
A dat porunci să toarne-n cupe-apoi,
Și-așa-ncepu: „Să m-ascultați pe mine
Și tu bărbate-al meu, și-aceștia doi,
Băieți din oameni buni! Iar Zevs dă bine
Și rău, cum vrea, că-i unul peste noi!
Acum șezînd mîncați, iar eu voi spune,
Căci multe de-Odiseu știu lucruri bune!
Dar n-aș putea-nșira de-a rîndul toate
Și-ntreaga viață de viteaz a lui,
Căci nesfîrșit mi-ar fi, și nu se poate!
Dar numai asta una vreau s-o spui,
Din cîte mari a făptuit, nepoate,
Și-așa a fost, că însămi o văzui!
Deci, singur se răni cu răni cumplite,
Punînd pe el și haine zdrențuite,
Și-așa ca unul rău robit nevoii,
În chip de cerșetor trecut-a dar
Pe multe străzi prin tot orașul Troii
Și nimeni nici nu-l bănuia măcar.
Dar eu, cum cunoșteam pe toți eroii,
Vedeam că-i el, deși era murdar.
Și-l și-ntrebai, dar el cu multe-ascunsuri
Știa să-mi dea tot pe-alte căi răspunsuri.
Dac cînd l-am dus cu multă silă-n baie
Și cînd apoi cu untdelemn l-am uns
Și-am dat porunci să-l puie-ntr-alte straie,
El foarte mă jura să-l țiu ascuns,
Îmi spuse-apoi de taberile-ahae,
Ce gînduri au, ce lipsuri le-au ajuns.
Pe mulți troieni apoi sub spada-i puse
Și-n mal la greci destule știri le duse.
Troiencele bocind atunci urlară.
Dar eu mă bucuram, că m-a fost prins
Fierbinte dor să mă ren torc în țară.
Și foarte mă căiam, cu foc nestins,
Că Venus mă-ncurcase-n fapt-amară
Și-așa de-orbește-n mreje m-a cuprins:
Să-mi las și-averi și fata și palatul
Și-așa de bun și vrednic om, bărbatul! ”
Vorbi și Menelau, și-a zis cuvinte:
„Așa-i, nevastă, și e drept ce spui!
Eu foarte bine știu și gînd și minte
A multora eroi, că-i cunoscui,
Și multe țări vedeam eu mai-nainte!
Dar om ca Odiseu, cu firea lui,
Eu n-am văzut cu ochii mei pe altul,
Că mare suflet i-a mai dat Preanaltul!
Ce inimă-ndrăzneaț-avu ca leii
Și-n calul cel de lemn ce fuse scris
Să piarză Troia, cînd în el aheii,
Tot cei mai buni și tari ne-am fost închis!
Veniși și tu la cal, căci poate zeii
Spre-a da mărire Troiei te-au trimis;
Și nu erai tu singură, știi bine,
Era și Deifob cel bun cu tine.
Mult timp tu pipăiai pe cîmp rămasul
Și golul cal de pîndă, și-ncercai.
De trei ori deci l-ai ocolit cu pasul
Și mulți bărbați pe nume ne chemai,
Cu sunet prefăcut, luîndu-ți glasul
Al multora neveste de danai.