Homer – Odiseea / Cartea III (2)

În Pilos.
Așa-i fu scris în sfatul vrerii sfinte!
Deci nu-mi vorbi de el! Eu însă vrui
De-altce să-ntreb pe Nestor, că-n dreptime
Și-n minte multă nu-l întrece nime,
Și-aud că el văzu, domnind poporul,
Trei rânduri de vieți! Și este-acel
Cui drept ar fi să-i zici nemuritorul!
Uimit eu stau uitându-mă la el.
Deci spune-o, Nestor, tu, apărătorul
Și fala neamului aheu, ce fel
De moarte-avu Agamemnon craiul,
Și unde-a fost deci Menelau bălaiul
Pe când ucise-acest Egist pe-Atride?
Și cum urzi vicleanul uneltiri
Încât el slabul a putut ucide
Pe-un rege tare și cuprins de-oștiri?
N-a fost pesemne-n țările-argolide
Atridul Menelau, ci dus pe-airi?
Și-n pace deci putu, urmându-și țelul,
Să fie-așa-ndrăzneț Egist mișelul?”
Răspunse Nestor cel bătrân: „Voi spune
Deci toate-adevărat, precum le știu.
Dar însuți vezi, că minți în cap ai bune,
Cum fu cu-acest a lui Atride fiu.
Căci mâna dac-ar fi putut-o pune
Pe răul de Egist, să-l prindă viu,
Sau nengropat măcar, întins pe masă,
Atunci când Menelau s-a-ntors acasă,
Nici parte pe mormânt, măcar de-o mână
De lut pe el Egist n-ar fi avut,
Ci ruptu-l-ar fi cânii prin țărână
Și hrană corbii-n cuib l-ar fi făcut,
Și nici la cap plângându-i vreo bătrână
Bociri, aheii nu i-ar fi văzut,
Căci el într-adevăr, tu, Zevs preasfinte,
Cumplite gânduri și-a fost pus în minte!
Că-n timp ce noi făceam nemuritoare
Mari fapte-n Troia, el pe-atunci stetea
În fundul țării Argos la răcoare
Și, vrând pe Clitemnestra, o scotea
Din mintea ei, cu vorbe-amăgitoare.
Nu-l vru, ce-i drept, destulă vreme ea
Și relei fapte mult se-mpotrivise,
Căci buna minte încă nu-i pierise
Și-avea cu ea și-un cântăreț, să vadă
De cinstea ei, și-adins de-Atride pus
Să-i apere nevasta de vreo nadă.
Dar când ursita zeilor de sus
Pe-aceștia-i înnodă, ca ei să cadă,
Atunci Egist într-un ostrov l-a dus
Pe-acest proroc, lipsit de-ale mâncării,
Lăsându-l pradă paserilor mării.
Voios pe ea îns-o sui-n palatul
Și-odaia lui. Deci vecinicilor zei
El multe coapse-a ars, nerușinatul,
Și aur mult el dete pentru ei
Și mult stetea și-n temple cu-atârnatul
De-odoare mari țesute de femei,
Căci mare-o faptă săvârșise-n pace,
Cum n-a crezut nicicând să poată face.
Noi dar, plecând din Lesbos împreună,
Veneam și eu, și Menelau venea,
Cu-același gând și-aceeași voie bună.
Când flota însă Suniu-l ocolea,
Lovit-a Feb, din zarea de-unde tună,
Cu tari săgeți cârmaciul ce-l avea
Pe nav-Atrid, și-l dete-așa pieririi
Cu cârma-n mâni, în mijlocul plutirii,
Pe Fronte-Onetoridul, unul care
Fu cel mai meșter dintre câți erau
Să poarte-o cârmă-n vânt oricât de tare.
Acolo deci s-opri și Menelau,
Deși grăbit, să-i facă-nmormântare.
Dar când apoi plecând ei alergau
Cu vântul bun ce li-l dădură zeii
Și-ajunși au fost la muntele Maleii,
O stâncă-ntinde-un colț, intrat cu totul
Turna asupră-i, cu năpraznic hui,
Suflări de vânt, ce-al mării câmp scurmându-l,
Cumplit rostogoleau de spaim-oricui
Cât munții valuri, largu-ntreg umplându-l.
Deci duse-o parte-a ruptei flote-a lui
În jos spre Creta, cătră locu-n care
Un râu, Iardanul, curge-n larga mare.
O stâncă-ntinde-un colț, intrat cu totul
Acolo-n mare-aproape de Gortin,
Și-acolo valuri, dinspre Fest, în cotul
Din stânga ei năvălitoare vin
Când mari și iuți le prăvălește Notul.
O parte-a flotei deci intra deplin
În strâmtul loc, și toate se sfărmară.
Dar oamenii-au scăpat la mal afară.
Dar cinci corăbii i le-mpinse vântul
La vale spre Egipt, și i-au scăpat.
Acolo Menelau deci în pământul
Cu limbi străine-averi și-a adunat
Și aur mult și câte vru preasfântul.
Ci-ntr-ăst răstimp Egist cel blăstămat
Urzi prin Argos relele și-omorul,
Sfârșind pe-Atrid și supuind poporul.
Deci șapte ani el stăpâni-n Micene,
Ci totu-n urmă i s-a-ntors în rău.
Căci iat-Orest se-ntoarse din Atene
Și-ucise, răzbunând pe tatăl său,
Pe-acel Egist cu iscodiri viclene.
Și chiar făcea pomene-acest flăcău
Atât pentru Egist ucis de-aramă,
Cât și pentru becisnica sa mamă,
Și-n ziua asta s-a-ntâmplat să pice
Acasă Menelau cu multe-averi,
Pe cât putu-n corăbii să ridice…
Deci vezi și tu, nu face-ntârzieri
Ca nu cumva cât timp lipsești, voinice,
Să-ți facă prinții-acasă laț să pieri
Și domni s-ajung-apoi averii tale
Și-așa să-ți fie-o moarte-această cale.
Deci mergi la Menelau! Te-ndemn, fărtate,
Să mergi la el. Căci numai de curând
E-ntors de peste mări atât de late
Încât nici paseri, cele iuți, zburând
Nu pot în cursul unui an străbate
Atâta larg, iar bietul om nicicând
Nu poate-avea nădejde că mai scapă
De-l prind furtuni pe-atâta larg de apă.
Deci chiar acum și nezăbavnic pleacă
Pe nava care-o ai. Dar dacă vrei
Să mergi pe jos, pe-ntinderea cea seacă,
Îți dau pe unul dintre fiii mei,
Cu cai și car și tot, să te petreacă.
Să-l rogi despre-Odiseu să-ți spuie ce-i,
Și n-o să-ți mintă, că-i cu gânduri coapte.”
A zis. Și da-n apus. Și-apoi fu noapte.
Și-a zis Atene-atunci, luând cuvântul:
„Slăvite Nestor, bune-au fost ce-ai spus!
Dar vreme este, lui Poseidon sfântul
Să-i bem păharul cel din urm-adus!
Deci frigeți limbi, căci s-a umbrit pământul
Și sfânta zi subt el de mult s-a dus.
Nici nu-i frumos să stăm prea mult la masă
Și-i vreme-acum de somn și dus acasă.”
A zis. Și le-au turnat pe mâni, și-umplură
Prin cupe vinul crainicii ahei;
Au fript și limbi, și veseli începură
Să-nchine toți puternicilor zei;
Și-atât cât le-a plăcut să bea, băură
Atene-apoi și Telemac al ei
Făceau gătiri, rupând orice zăbavă,
Să plece-acum la mal în neagra navă.
Dar Nestor îi oprea: „O, nu, străine!
Ferească Zevs și zeii să vă las
Din casa mea, să mergeți de la mine
Ca și din casa unui om rămas
Sărac-lipit și gol de-oricare bine,
Nici țoale-având și nici un loc de mas
Și nici de oaspe-n casă pat mai moale!
La mine-i loc destul, și pat și țoale.
Și cât mai am suflarea cald-a vieții,
Eu, Nestor, asta n-aș putea s-o fac;
Și cât îmi vor trăi-n palat băieții,
Nu pot răbda să las pe Telemac
Să doarmă-n mal pe-o navă, ca drumeții!”
Răspunse-Atene-atunci: „Și-așa mă-mpac.
El cată să te-asculte-acum, bătrâne,
Și-așa e și frumos, și deci rămâne
Să doarmă-n casa ta, căci dânsul poate.
Eu plec la navă, pentru soții mei,
Că grija ei ne-o duc și-așteaptă, poate.
Dar și de-altfel mă laud că-ntre ei
Sunt cel mai vârstnic și-ngrijesc de toate,
Căci toți, ca Telemac, sunt tinerei
Și nici nu sunt argați cu plată, bieții,
Ci vin de dragul lor și-al tinereții.
Iar mâine-abia ce va albi lumină,
Eu plec la cauconi, așa socot,
Căci am la ei de mult, și nu puțină,
Datoare-o sumă, și-aș voi s-o scot.
Iar lui, fiindcă zeii-au vrut să-ți vină
Ca oaspe drag, ajută-i deci de tot:
C-un fiu de-al tău trimite-l c-o trăsură
Și cai voinici și buni de-alergătură.”
A zis Atene-așa, și ridicată
Zbura cu zborul linei cucuvăi;
Și toți au stat cu inima mirată.
A stat uimit și Nestor între-ai săi
Și-a prins de mâni pe Telemac deodată:
„Tu nu vei fi-ntre cei fricoși și răi,
Căci iată zeii te petrec, copile,
De-acum, din pragul tinerelor zile!
Căci n-a fost nimeni altul dintre-aceia
Ce-au casele pe-Olimp, n-a fost alt zeu,
Ci numai fiica ta, Tritogoneia,
Părinte Zevs, pe care și-Odiseu
Cu cinste ne-o ținea-ntre zei a treia.
Te-ndură, zână, deci de neamul meu,
De fii și de nevasta mea, stăpână,
Dă-mi nume bun și moartea lor amână!
Iar ție-ți voi jertfi un june, iubite,
Cu largă ceafă și cu mers neblând,
Nepus la jug, cu coarnele-aurite.”
Așa vorbi bătrânul domn, plecând
Cu fii și gineri și mulțimi pornite
Spre-naltul său palat. Și-n urmă, când
Ajunseră-n odăile umbroase,
Șezură toți la rând pe bănci frumoase.
Iar el pentru-nchinat un vin le dete
Păstrat de unsprezece ani, și-abia
Acum deschis din chiupul unde stete.
Pe-acesta deci prin cupe li-l punea
Și mult el se ruga grozavei fete
A Tatălui, spre-a fi iubit de ea.
Deci bând apoi destul din vinul dulce,
S-au dus pe-acasă toți ca să se culce.
Dar bunul Telemac acolea mase,
Durmind în pat, săpat în cerdăcel,
Iar Nestor moșul lângă el culcase
Pe-al său fecior, pe Pisistrat, acel
Ce-acum flăcău el unu-i mai rămase.
Iar Nestor în iatac durmi și el,
În cel mai dindărăt din tot palatul
Și doamnă-sa-i făcu, nevasta, patul.
Iar când veni și faptul dimineții,
Sculat bătrânul și ieșit ședea
Pe-o laviță cioplită, sub păreții
Palatului, din piatra ce lucea
Ca untdelemnu-n cioplitura feții.
Neleu pe-această bancă des ședea,
Dar el pe-atunci, de mult urmând-și sorții,
Intrat era-n locașurile morții,
Și-acum sta-n locu-i Nestor, purtătorul
Toiagului. Ieșind de prin palat,
Pe rând i se-aduna-mprejur poporul
De fii: Aret și Stratiu cel bărbat,
Perseu și Trasimede luptătorul
Și Ehefron; și-n urmă Pisistrat
Venea cu Telemac, și-umplură rândul,
De mâni pe el lângă bătrân ducându-l.
Iar Nestor începu: „Într-o clipită
Să-mi faceți, dragi copii, ce-aș fi dorit!
Și-ntâi să dăm Atenei mulțămită
Că ieri la jertfe-aievea mi-a venit.
Deci unul meargă-n câmp, și să-mi trimită
Văcaru-n vale-un june împodobit;
Iar altu-n mal s-alerge și să vază
Ca, numai doi vîslași lăsând ca pază,
S-aduc-aici pe dulcii frați de cruce
Ai oaspelui ce șade-aci-ntre noi.
Alt om dup-argintar mi se va duce,
Să sufle aur coarnelor, și-apoi
Voi ceialalți vedeți să mi s-apuce
De lucru-argații, că se lasă moi.
Să puie mese, bănci, s-aștearnă locul,
S-aducă apă și să-ncingă focul.”
A zis. Și gâfiiau fugind cu toții.
Sosi și juncul cel cu pașii grei;
Din neagra nav-apoi sosiră soții,
Venind și-Atene zâna-n rând cu ei.
Sosi și-un argintar ce-aduse loții
Și alte scule câte au acei
Ce știu lucra-mpodobituri de fală,
Cu clește și ciocan și nicovală.
Deci scoase Nestor aur, și-argintarul
Pe coarne-l potrivea frumos și-astfel
Încât s-o bucure pe-Atene darul.
Iar Ehefron de-un corn, și Stratiu cel
Voinic ținea de-alt corn, și cu păharul
De jertfă-Aret veni ținând supt el
Buchet de flori și apă din fântână,
Și orz ținea-ntr-un coș într-altă mână.
Ținea toporul cu-ascuțișuri bune
Voinicul Trasimed; ținea Perseu
Un vas gătit, ca sânge-n el s-adune.
Iar Nestor începu, chemând pe zeu,
S-arunce-n foc, cu multă rugăciune,
Și peri din fruntea juncului, mereu,
Și orz pe sfânta vatră să presare,
Și nu-nceta chemând cu rugă mare.
Iar când sfârși, se-nțepeni feciorul
Cel vrednic, Trasimed, și-aproape stând,
Izbi pe june în ceafă cu toporul.
Cu mușchii cefei rupți, căzu gemând
Și-adânc pe ochi i-a-ntins pierirea norul
Evridica atunci, cum sta văzând,
Cinstita doamnă, mare-un țipet dete,
Și-n cor țipară și nurori și fete.
Apoi l-au ridicat de jos și, gata
Ținându-l toți, cu-arama Pisistrat
Îi rupse-adânc din vine beregata.
Un negru val de sânge-a rîurat
Și sufletul din june atunci zburat-a.
Deci coapsele le-au scos și-apoi bogat
În seu le-au învălit, în pături grele,
Și-au pus și crunte măruntăi pe ele.
Bătrânul deci le-ardea pe crengi uscate,
Turnând deasupra vin, iar fiii săi
Țineau pe foc frigările-ncrîngate.
Când ele-au ars de tot, iar măruntăi
Ce-au fript dintâi au fost acum mâncate,
Tăiară-n pripă sprintenii flăcăi
Întregul june, și cărnuri împărțite
Frigeau acu-n țepușele-ascuțite.
Ci-n vremea asta a lui Nestor fiică,
Frumoasa Policaste ce-o avea
Din toate-ale lui fete cea mai mică,
Spăla pe Telemac și-i aducea
Manta pe largii umeri și tunică.
Deci când ieși din baie, el părea
Un zeu la chip, și toți doreau să-l vadă;
Și-așa el lângă rege-a mers să șadă.
Și fripte-având fripturi prisositoare,
Mâncau acum, și-n veselul păhar
Turnau voinici cu mâni alergătoare.
Deci când au isprăvit și-al jertfei dar,
Vorbit-a Nestor vorbe zburătoare:
„Băieți ai mei! Să puneți la un car
Doi cai frumoși, cu umblete zburace,
Să plece-al nostru oaspe-acum în pace!”
A zis, iar ei aduser-o trăsură
Cu roibi frumoși și cu-nfocate nări;
Și-n car a pus și pini și băutură
Femeia casei, și tot rari mâncări,
De care numai regii pun în gură.
În car deci Telemac, între urări
Urcându-se și-alături lui, să mîie,
Voinicul Pisistrat a-ntins de frîie
Și-a dat cu biciu-n cai, iar ei zburară,
Lăsând orașul Pilos, și mereu
Întreaga zi zburau pe câmp pe-afară.
Veni și-Amurg, și-umbrea-ntunerec greu
Și-ajunși în Fere, la Diocle-ntrară,
Acel ce-a fost nepot al lui Alfeu,
Iar tată-i fuse Orsiloh bătrânul;
Și-au mas aici, și-i ospăta stăpânul.
În zori deci Pisistrat fugarii-i prinse
Din nou la car, iar caii din picior
Băteau în curtea cea cu pietre linse.
Deci el plesni din bici, iar caii-n zbor
Treceau pe câmpul cel cu holde-ntinse.
Și-n urm-au isprăvit și drumul lor,
C-așa zburară roibii iuți ca focul.
Iar soarele-apunea și-umbrea tot locul.