Homer – Odiseea / Cartea II

Adunarea aheilor (1).
Când roșul cer în zori de zi s-aprinse,
Grăbit sări viteazul prinț din pat.
Vestminte-a pus pe el, apoi încinse
Voinica spadă peste pieptul lat,
Frumoase-opinci sub tălpi apoi își prinse,
Și-un zeu părea că iese din palat.
Chemând pe crainici, i-a trimis să sune,
La sfat obștesc pe-ahei azi să-i adune.
Deci ei mergând, chemau cu strigăt mare,
Și iuți veneau și tineri și bătrâni.
Porni apoi și el la adunare
Cu-o mândră suliță de-aramă-n mâini.
Nu singur el, ci-urmându-l pe cărare
Frumoși și mari, cu părul alb, doi câni.
Și-Atene-i da lumină-n chipul feții
Și stând, priveau mirați la el drumeții.
Mergând, șezu pe scaun ca stăpânii,
În tronu-n care tată-său ședea.
Și loc făcură toți, atunci, bătrânii.
Și-așa-ntre ei Egiptie-acum vorbea,
Acel ce, gârbov, cu sprijinul mânii
Bătrânul trup pe cârje și-l proptea
Și multe și știa din vremi trecute,
Dar om ce-n plânsul inimii durute
Jălea pe-un fiu al său care-i plecase
Cu regele-Odiseu și-alt mult popor
La sfântul Iliu, cel cu mândre case:
Pe-Antif cel bun, iubit al său fecior,
Pe care, viu, ciclopul îl mâncase,
Pe cel din urmă, -n negrul lui ponor.
Și-avea și-alți trei flăcăi, din care unul
Era-ntre pețitori și el, nebunul,
Iar doi vedeau de casă și de-avere;
Dar el plângea pe-Antif, pe-Antif mereu!
Plângând și-acum, el zise cu durere:
„Cu bine să-mi primiți cuvântul meu,
Fruntași feaci și-a neamului putere!
De când dumnezeiescul Odiseu
Ni-e dus cu oști pe-ntunecata mare,
Noi n-am făcut nici sfat, nici adunare.
Și-al cui fu gândul dup-atâta vreme?
E om bătrân, ori de putere plin?
Și care-a fost nevoia să ne cheme?
Vro veste-a prins că oștile ne vin?
Ori poate de vrun rău obștesc se teme,
Pornit de-aici din țară, sau străin?
Oricine-ar fi, mi-e vrednic om. Iar Joe
Să-i dea din plinul tot ce-i e pe voie! ”
A zis, și-atunci simțind îmbucurată
În pieptu-i inima de-un semn cu spor,
Nu stete Telemac șezând, ci-ndată
Ieși la mijloc, stând între popor.
Tăcu atunci mulțimea adunată,
Iar sprintenul la minte Pisenor,
Un crainic vechi, i-a pus în mâini toiagul.
Răspunse-ntâi la ce vorbi moșneagul:
„Iubite moș! De față e bărbatul
Acel ce v-a chemat. Și-s eu. Dar vești
Că oștile ne vin cu-nstrăinatul
Părinte-al meu, eu n-am. Și nici obștești
Nevoi nu m-au făcut s-adun azi sfatul.
E numai lucrul meu care dorești
Să-l știi; și-i rău, căci azi e-ngrămădită
Pe casa mea o pacoste-ndoită.
Întâi, că mi-am pierdut un tată care
Aci-ntre voi ca rege-a stăpânit,
Și bun și blând și numai îndurare.
Iar celalalt, cu mult mai de jălit,
Ce-mi duce casa spre-o ruină mare,
Sînt prinții-acestui neam ce-au năvălit
Și cer pe mama toți cu stăruință.
Și-acum nici mamei nu-i e pe voință,
Nici ei, de teamă, nu se duc la tata
Miresei lor, la el, care-ar putea,
Zic singur el, să-și înzestreze fata
Și-oricui îi place lui și ei s-o dea.
Ci stând la mine-mi dau averea gata,
Că zi cu zi n-au cumpăt de-a tăia
Și boi și capre și-s stăpâni cu plinul,
Și-ospețe fac și beau și-mi zvântă vinul.
Și-așa mă jăfuiesc și gol mă lasă,
Căci nu-i un om ca Odiseu acum
S-alunge-acest cumplit blăstăm din casă,
Iar noi să-l alungăm, noi n-avem cum.
Deci soarta asta prea amar m-apasă
Și negreșit că voi ajunge-n drum,
Căci n-am pe nimeni prietin la durere!
Eu, da, m-aș apăra să am putere,
Căci soarta care mi-o gătesc e crudă
Și piere rușinos și casa mea.
Mă mir, ahei, cum nu vă prinde-o ciudă
Și cum nu vi-e rușine c-ar putea
Uimiți vecinii dimprejur s-audă!
Uitați că mâna zeilor e grea?
Și, pot, din buni, să ni se schimbe zeii.
Mîhniți de câte rele fac aheii!
Vă rog pe Zevs și pe Dreptatea care
Adun-ori despreună-orice-ntruniri,
Opriți, ahei, această desfrânare!
Căci am și-așa destule-acum mîhniri,
Deci nu-mi mai faceți și-alta mult mai mare
Făcut-a cuiva tata asupriri?
Făcut-a vrun nedrept cu dușmănie
Ca-n schimb acum să-mi dați răsplata mie?
Dar mult mai drept ar fi atunci ca toate
Chiar voi să le mâncați, și-averi și boi.
Și mie mi-ar plăcea așa; căci, poate,
De-ați face-o pe nedrept, eu de la voi
Cu vremea negreșit că mi le-aș scoate!
Atuncea eu, cerându-le-napoi,
Aș sta de voi, cătând în lege scutul,
Și nu mi-aș pierde făr’de rost avutul.
Așa, acum, la ce sfârșit mă mână
Ăst foc fără de leac, de voi aprins? ”
Trânti atuncea sceptrul sfânt din mână
Și foarte mânios apoi a prins
Să plângă mult, și-a plâns cu hohot până
Ce-ntreg poporu-a fost de milă-nvins.
Și nimeni nu-ndrăzni cuvânt să scoată,
Ci singur Antinou ieși din gloată:
„Oh, mândre Telemac! Ce zeu te-ntramă
Să-ți suni ca-n trâmbiți relele mânii?
Dai vina tot pe prinți, cum bag de samă,
Și-ocări le-arunci c-ar face nebunii.
Dar nu-s de vină ei, ci draga-ți mamă,
Că-i nesfârșit burduf de viclenii!
Trei ani acum, și-al patrulea sosește,
De când pe toți aheii ne-amăgește
Și-ochi dulci ne face tuturor de-a rândul,
Pe-ascuns dând veste-oricărui dintre noi
Că-l vrea bărbat, dar alta-i este gândul
Și multe-a mai scornit, și-ntâi și-apoi.
Dar cea mai mare-a fost, că, așezându-l
În casa ei, țesea la un război,
Supțire-o pânză nesfârșit de lungă
Și-așa zicea, și-așa ne strânse-n pungă:
«Vai, prinți ce mă pețiți! Mi-e mort iubitul
Bărbat; dar dati-mi timp (căci am și tort
De-ajuns, și-apoi grăbi-vom și nuntitul)
Să tes dintâi un giulgi de pus pe mort,
Să-l am pentru Laerte preaslăvitul!
Să nu-mi aud ocări ce rău mă port
Că nu-i făcut un giu’gi, după putere,
Căci strânse doar nespus de mare-avere. »
Așa spunea, și noi credeam ce spuse.
Țesea deci ziua-ntreagă-ntre femei,
Dar noaptea, la făclii anume-aduse,
Strica pe-ascunsul toată pânza ei.
Trei ani așa cu vorba ea ne duse,
Bătându-și joc de tine și de-ahei.
Dar când apoi sosi și-a patra vară,
Aceste mari minciuni i se-nfundară,
Căci una din femei ne-a spus ce este;
Și-am prins-o-ntr-adevăr la ea-n iatac,
Stricând urzeli, că-ntrarăm făr’de veste.
I-a fost apoi ori nu i-a fost pe plac,
Silită fu să curme-acea poveste.
Știute-acestea toate ți le fac,
Să știi și tu-n prunceasca ta prostie,
Și tot acest popor de-ahei s-o știe!
Alung-o deci! Să meargă-n pace-acasă
La tată-său! Și-aleagă-și de bărbat
Pe cine vrea și-i place; nu ne pasă.
Dar dacă-și puse gând nestrămutat
Să-și bată joc de noi și nu se lasă
De câte-Atene Palas i le-a dat,
Și minte bună-n cap și gânduri bune
Și mâni de-a țese lucruri de minune,
Și umblă născocind povești viclene
Cum n-a mai iscodit vreun pământean
Atari minciuni, nici Tiro, nici Mikene,
Și nici Alcmene-al tatei miceian,
Nici nime-ntre nevestele-aheiene
(Căci n-a avut nici una cap viclean
Ca mamă-ta), s-o știe de la mine
Că p-asta una n-a-nvârtit-o bine!
Deci noi îți vom mânca și-averi și vite
Cât timp va sta de gândul ei nebun
Ce-l are-acum, să nu se mai mărite!
Ea, negreșit, își face-un nume bun,
Dar ție dor de-averi, o, preaiubite!
Și până când n-o vrea — așa ți-o spun —
S-aleagă dintre-ahei pe cine-i place,
Ce facem azi, mereu de-acum vom face! ”
Răspunse-atunci cel plin de iscusință:
„De-i tata mort ori viu, oricum ar fi,
Ce-mi ceri e lucru peste-orice putință!
Cum crezi tu c-aș putea eu izgoni
Pe mama mea, care mi-a dat ființă?
Și-atâta zestre n-aș putea plăti,
Căci tată-său mi-ar cere aspru sama,
Când însumi aș goni de-aici pe mama.
De rău-acesta chiar de nu m-aș teme,
Mă tem să nu mă bată Dumnezeu
Când mama blăstămând va sta să cheme
Urgia sfântă peste capul meu
Și lumea-ntreagă mi-ar zvârli blesteme.
Tu poți să ceri ce spui. Dar nu pot eu!
Iar ceea ce vă spun de nu vă place,
E larg acest pământ, plecați în pace
Și-ospețe faceți cât le vreți de pline
Și unii pe-alții v-ospătați pe rând,
Mâncând a voastre-averi, dar nu străine!
Iar dacă vi-e mai bine-așa, mâncând
Averea unui singur om, ei bine,
Eu zeii voi chema, la cer strigând
Și Zevs odată tot va bate hoții,
Cânește-n casă să-mi pieriți cu toții! ”
A zis. Iar Zevs, stăpânul fulgerării,
Trimise doi vulturi, din cer senin,
Cu-ntinse-aripi aceștia-n largul zării
Zburau apropiați și-n umblet lin;
Dar când au fost deasupra adunării,
Privind poporul cel de vuiet plin,
Mult timp s-au învârtit pe sus alene
Și multe-n jos ei lepădară pene
Și lung deasupra capetelor multe
Priveau, vestind pierire tuturor;
Și-n urmă, sfâșiați, cu pene smulte,
Zburară-n dreapta peste-orașul lor.
Vai, dac-ar fi voit atunci s-asculte
De sfântul semn mulțimea de popor!
Căci semn văzură și puteau să vadă
Ce rele-aveau asupră-le să cadă!
Vorbi atunci deci Haliters, născutul
Din Mastor, moșul cel ce-i întrecea
Pe toți feacii țării cu trecutul
Bătrânei vieți ce-n urmă-și o avea
Și și-ntre toți mai bine priceputul
La zbor de paseri, de-unde prorocea.
Și-a zis crezând un bine că le-ar face:
„O vorbă s-ascultați, suflări feace!
Dar prinții mai ales, ei să-și desfunde
Urechile! Căci rele sorți văd eu
Plutind asupra lor. Eu nu știu unde,
Dar știu că este-aproape Odiseu,
Urzind — și-aceasta nu o voi ascunde —
Acestor prinți sfârșit și-amar și greu!
Dar și-altor mulți în dulcea noastră țară
Venirea lui le-o fi o zi amară.
Deci noi să facem sfat ce-i mai cu minte:
S-oprim pe prinți și să-i gonim din loc,
Sau plece înșiși ei mai înainte,
Căci asta-i pentru toți mai bun mijloc.
Iar eu aici, eu nu vorbesc cuvinte,
Ci bine știu ce spun, și ca proroc,
Căci știu ce-au fost lui Odiseu ursite
Și toate-acestea văd că sînt sosite,
Precum spuneam și-n ziua blăstămată
Când el plecă-n corăbii de la noi
La Ilion cu-aheii toți deodată.
Spuneam că el răbda-va mari nevoi,
Pierzând pe soți în marea cea sărată
Și, după douăzeci de ani apoi,
Străin și neștiut o să sosească.
Și toate-acum încep să se-mplinească! ”
A zis. Iar Evrimac: „Ascultă-ncoace!
Tu du-te la copii, moșnege-al meu,
Și-acolo fii proroc, să nu se joace
Cu soarta lor mai știu eu care zeu,
Și-abate răul de la ei, proroace!
Într-astea sînt proroc mai tare eu!
Căci multe-s paseri prin văzduh văzute,
Dar n-aduc toate știri de-a fi crezute.
Să știi că Odiseu e mort departe!
Și bine-ar fi, pierit să ne fi fost
Și tu cu el, spre a nu vorbi deșarte
Și-a nu mai fi proroc așa de prost!
Ori vreai pe Telemac să ni-l întarte
Atari prostii vorbite făr de rost?
Ești gol și crezi că poate-acum te-ai drege
Ș-aștepți, dacă ți-ar da, vrun dar, moșnege?
Dar una-ți spui, iar asta va să fie!
Fiindcă tu pricepi și prorocii,
De-o fi să văd că vrei s-ațâți mânie
În ăst băiat, spuindu-i nebunii,
Cu-atât mai rău de el, că n-o să-i vie
De-aici nici un folos, așa să știi,
Iar ție-o gloabă-ți vom trânti, la vreme,
Încât, plătind-o, inima-ți va geme.
Iar pentru Telemac mi-e ăsta sfatul,
Și-i cel mai bun: afară el s-o dea
Pe maică-sa și-alunge-o la palatul
Tătîne-său și-acolo va avea
Și nunta ei, și zestrea, și bărbatul!
Căci pîn-atunci, de-aici, nu cred c-ar vrea
Să plece prinții. Știu de bună seamă.
Căci nouă azi de nime nu ni-e teamă!
Nici chiar de Telemac, oricâte-ar spune
Cu vorbe mari, în neputința lui!
Și nici de câte-ndrugi povești nebune
Tu, cel ce umbli prorocind ce nu-i.
Vorbind așa te faci o urîciune
Acestui neam! Iar celuilalt i-o spui
Că mult mai au averile-i să scadă
Cât timp iubita-i mamă n-o să vadă
Să-și ia bărbat și stă nepăsătoare,
Căci noi aici, păzindu-i cinstea ei,
Ne pierdem vremea-n sfezi bănuitoare;
Și parcă-n lume n-ar mai fi femei,
Să-și caute-oricare una să se-nsoare! ”
Așa vorbi și-acesta printre-ahei.
Și iar s-a ridicat atunci și zise
Iubitul fiu al regelui Ulise ‘
„O, fii pe pace, Evrimac, de toate,
Cu toți aheii! C-ați fi răi și hoți
De-acum nici un cuvânt nu voi mai scoate!