Homer – Iliada Cântul II Partea A II-a

Parcă-i deunăzi, când vasele noastre s-au strâns în Aulida,
Gata să ducă pieire dușmanilor noștri din Troia.
Noi împrejur la un șipot jertfeam pe altarele sfinte
Nemuritorilor jertfe depline de boi, sub platanul
Mândru, de unde curgea din izvor așa limpede apă.
Minunăție atunci, un balaur cu spatele roșii
Ochilor noștri s-arată, sfetit după vrerea lui Zeus.
El din altar, dedesubtu-i, țuștind, s-a urcat în platanul,
Unde pe ramura cea mai de sus, zgriburite sub frunze,
Stau pitulate în cuib piscuind vrăbiuțe plăpânde;
Opt erau toate-mpreună, cu muma-le nouă. Și puii
I-a-nfulecat, pe când ei țiuiau sărăcuții a jale.
Muma târcoale pe-acolo dădea și-și bocea puișorii,
Dar se roti și o prinse de-o arip-atunci și pe dânsa.
După ce fiara-nghițit-a și puii și vrabia, zeul,
Care pe ea o sfetise, atunci făptui o minune.
O prefăcu într-o stană de piatră născutul din Cronos.
Noi uluiți am rămas la asta privind cu mirare,
Astfel de semne cumplite curmară jertfirile noastre.
Calhas atunci tâlcuind ale zeilor gânduri ne zise:
„Ce stați uimindu-v-așa, o, Aheilor? Zeus, izvorul
Înțelepciunii, ne-a dat o năprasnică piază de-o faptă
Care va fi mai târziu și cu slavă ce n-are s-apuie.
Tocmai cum fiara-nghițit-a o vrabie și puișorii,
Opt păsărele golașe-mpreună cu vrabia mumă,
Astfel în vremuri atâtea și noi vom tot duce războiul,
Iar în al zecelea an cuceri-vom întinsa cetate.
Asta vestitu-ne-a Calhas, și iată-mplinitu-s-au toate.
Stați dar aicea cu toții, Aheilor voi, să ne batem
Până ce noi cuceri-vom orașul măreț al lui Priam.”
Zise, iar ei chiotiră vârtos și grozav răsunară
Vasele jur împrejur, când deteră chiot Aheii
Și lăudară vorbirea rostită de craiul Ulise.
Nestor atunci, călărețul gerenic, sculându-se zise:.
„Doamne, că tare sunteți de-o seamă cu pruncii la sfaturi,
Negrăitorii copii care n-au de războaie vreo grijă.
Unde sunt oare-nvoielile și jurămintele noastre?
Arză-le focul atunci sfătuiri și-nțelegeri făcute,
Strânsul de mâini și-nchinatele vinuri, chezașii credinței!
Numai cu vorbe de clacă ne batem și n-avem putință
Să iscodim vreun mijloc, cu toată-ndelunga zăbavă.
Tu neînfânt, o, Atride, cu vrerea ce-avut-ai-nainte
Pune-te-n frunte și du-i pe Ahei în bătaia cea cruntă.
Lasă pe unul, pe doi ca să piară, pe cei ce de-o parte
Umblă fugari de la oaste și năzuie acum de pomană
Calea spre țară s-apuce-nainte de-a ști dacă Zeus
Ne înșelă cu vestirea sau nu, după semnele date.
Eu însă pot să vă spun că marele Zeus ne dete
Toată-nvoirea în ziua când oștile noastre-n corăbii
Se înluntrară să ducă pierzare și moarte la Troia;
El fulgera de la dreapta vădind o prielnică piază.
De-asta nici unul să nu puie grabă la-ntorsul acasă
Până ce n-ar avea parte de câte-o nevastă troiană,
Numai așa răzbuna-veți oftatul și dorul Elenei.
Însă de-o fi între voi oarecine ahtiat de-a se-ntoarce,
Pas dar, atingă-și corabia neagră și bine vâslită,
Dacă dorește să-și vadă pe loc nenorocul și moartea.
Chibzuie bine, o, Doamne, și tu și de alții ascultă;
Nu este de lepădat un cuvânt ce eu ți-l voi spune:
Armia tu întocmește-ți acum după neam și-nrudire,
Neamul pe neam să s-ajute la luptă și ruda pe rudă.
Asta de faci, Agamemnon, și dacă te-ascultă Danaaii,
Ști-vei tu care din frunte și care din gloată-i netrebnic
Sau inimos la război, căci ei osebit se vor bate;
Ști-vei și dacă de vină sunt zeii că nu iei cetatea
Sau că nevrednică-i oastea și nu se pricep căpitanii.”
Zise lui Nestor atunci mai-marele Atrid Agamemnon:
„Birui pe Ahei, când e vorba de sfaturi, cinstite moș Nestor.
Zeus părinte, tu Palas Atena, tu Febos Apolon,
De-aș fi avut eu asemenea sfetnici vreo zece cu mine!
Iute cădea mai demult a craiului Priam cetate,
Lesne luată fiind și dărâmată de mâinile noastre.
Dar numai patimi ne-a dat viforaticul fiu al lui Cronos,
Zeus, căci el m-a împins la zadarnică vrajbă și sfadă,
Pentru-o femeie doar eu și Ahile cu grele cuvinte
Ne dezbinarăm și chiar de la mine porni supărarea.
Dacă noi doi și Ahile și eu am fi una vreodată,
N-o să-ntârzie o clipă-a Troienilor nenorocire.
Hai să-mbucăm din merinde, ca-n urmă să-ncepem războiul.
Sulița bine s-ascută și pavăza dreagă-și oricine,
Hrană să dea cu deavolna la caii cei iuți de picioare
Și să-ngrijească de car gândindu-se la bătălie,
Ca să putem cât e ziua de mare să ducem tot greul.
Nu vom avea noi răgaz nici chiar într-o cirtă de vreme,
Până ce n-o veni noaptea să-mpiedice avântul oștirii.
Pieptul la mulți asuda-va-nfocat de purtatul curelii
Scutului cel păzitor și de lance trudit va fi brațul
Și năduși-vor și caii de trasul strujitelor care.
Dacă pe vr’unul vedea-voi răznit de pe câmpul de luptă
Și năzuind să rămâie cumva oploșit la corăbii,
Are să scape cu greu mai pe urmă de câini și de vulturi.”
Zise, și-Aheii dau chiot grozav; așa urlă talazul,
Care, când Austrul vine și-l saltă, se sparge la maluri
De un colțan răsărit, seninare ce veșnic o bate
Valul stârnit de tot felul de vânturi venite de-oriunde.
Oastea sculându-se s-a-mprăștiat la corăbii; din corturi
Fumul ieșea de la focuri și toți ospătau din merinde.
Unul făcea unui zeu închinare și altuia altul
Și se rugau să-i ferească de moarte, de crâncena trudă.
Craiul Atrid a trimis să aducă de jertfă un mare
Taur cincar încălat prea-tarelui fiu al lui Cronos,
Și a poftit pe Bătrâni, mai-marii oștirii ahee,.
Mai înainte pe Nestor, pe Idomeneu dup-aceea,
Ca și pe Aias cei doi, după ei pe Tidid Diomede,
Șase cu cel deopotrivă cu Zeus la minte, Ulise.
Numai oșteanul războinic Menelau veni de la sine
Ca să-l ajute, știind că frate-său are de lucru.
Taurul împresurară și orzul sfințit ridicară,
Iar Agamemnon, în mijlocul lor, începu să se roage:
„Zeus prea-nalte, slăvite de sus, din senin și din nouri,
Soarele nu-l asfinți și nu grăbi noaptea să vie
Până ce eu n-am să surp al lui Priam palat cu tavanul
Negru de fumuri și porțile-n pară de foc să-i pot arde
Și să pot rupe cu lancea pieptarul de-aram-a lui Hector
Și să-l prăvăl și pe el, și-alături de el cu duiumul
Soții în colb să-i răstorn, să muște din țărnă cu dinții!”
Zise, dar nu-i fu-mplinită rugarea din partea lui Zeus;
El închinarea-i primi, dar cazna-i spori mai departe.
După rostirea rugării și-a orzului sfânt presărare,
Vitele-njunghie grumazul sucindu-le și le jupoaie,
Coapsele taie din trunchi, în prapuri apoile-nfășoară
Împăturindu-le-n două, deasupra pun carnea cea crudă
Focuri aprind și le ard pe despicături retezate
Și măruntaiele-nfipte-n frigare le frig pe jeratic.
Când erau coapsele scrum și din măruntaie gustară,
Carnea rămasă tăind-o felii în frigări o trecură
Și rumenită frumos o traseră de pe jeratic.
Când isprăviră cu totului tot și ospățul fu gata,
Benchetuiau, și aveau cuvenitul mertic fiecare.
După ce ei potoliră cu toții și setea și foamea,
Vorba-ncepu călărețul dibaci din Gerenia, Nestor:
„Tu, preamărite mai-mare al oștirii, Atrid Agamemnon,
Vremea să nu ne mai pierdem cu vorba și nici să mai punem
Piedică lucrului care ni-i dat cu-ajutorul lui Zeus.
Hai dar mai repede pune pe crainici să buciume veste
Armiei noastre, ca toți să s-adune pe loc la corăbii.
Noi s-o pornim după asta prin tabăra mare, să mergem
Toți laolaltă de-aici, s-aprindem mai iute războiul.”
Nestor așa le vorbi, și-Agamemnon Atrid se supuse;
Numaidecât porunci el la crainici, bărbații cu glasul
Răsunător, să dea strigăt, să cheme pe-Ahei la bătaie.
Ei începură să strige, și-n pripă se strânseră-Aheii.
Craii, născuții din Zeus, porniră grăbiți cu Atride
Oastea să-și puie la rând. Cu ochi lucii Atena-ntre dânșii
Scutu-și purta, un odor care-nfruntă și vreme și moarte,
Și de sub care tot fâlfâie o sută de ciucuri de aur,
Bine-mpletit fiecare și-n preț de o sută de tauri.
Grabnică, scutul clătindu-l, ca fulgerul trece prin oaste
Și o silește la mers, Și-n inima fieștecărui
Pune tărie de fier, ca neobosit să tot lupte.
Și le era mai în voie lor astfel decât pe corăbii
Calea s-apuce-napoi spre scumpa lor țară străbună.
Cum arzătorul pârjol o pădure nămornic-aprinde
Sus pe o culme de munți și vâlvoarea i-o vezi de departe,
Astfel și luciul armelor dalbe ale oastei pornite
Strălumina în văzduh și departe ajungea pân’la ceruri.
Cum, câteodată, venind din alte meleaguri o droaie
De zburătoare, de gâște ori cocoare ori lebezi gâtoase,
Peste livada-asiană la râul Caistru pe maluri,
Unde și unde tot zboară și vesele bat din aripe,
Lărmuitoare s-așază și lunca de freamăt răsună;
Astfel și multele gloate ieșind din corăbii, din corturi,
Lângă Scamandru pe câmp se revarsă. Bătut de picioare
Și de copitele cailor duduie groaznic pământul.
Ei la Scamandru pe câmp și pe lunca cea verde-nflorită
Stat-au puzderii ca frunza și floarea ce dă-n primăvară.
Tocmai ca multele roiuri de muște ce zboară-mbulzite,
Și forfotesc bâzâind pe la stâna de oi și de capre,
Când primăvar-a venit și-s vasele pline de lapte;
Mulți și pletoșii Ahei, sodom se-așezară-mpotriva.
Oastei troiene pe câmp și stau gata să zvânte dușmanii.
Cum răvășitele turme de capre pe dealuri, căprarii
Repede și le despart, în amestec, fiind la pășune,
Astfel încoace și-ncolo oștirea și-mpart căpitanii
Și o pornesc la război. Între ei Agamemnon cu capul
Și cu privirea măreț ca și Cel care fulgeră-n nouri,
Lat ca Poseidon la piept și la mijloc întocmai ca Ares.
Cum pe câmpie s-arată mai mare-n cireadă buhaiul,
Capul și-nalță fǎlos și s-arată-ntre multele vite,
Astfel și Zeus atunci făcu pe Atrid Agamemnon
Mare să pară-ntre mulți și să fie a vitejilor frunte.
Spuneți acum mai departe, voi Muzelor olimpiene,
Voi doar zeițe sunteți și ca martore totul cunoașteți;
Veștile noi auzim, dar faptele nu le cunoaștem –
Spuneți-mi care erau între-Ahei căpitanii și Domnii?
N-aș putea eu să-i înșir și nici să dau nume mulțimii,
Chiar dac-aveam înzecită din fire si limba și gura
Și-mi era glasul de-oțel și-n pieptu-mi plămânii de-aramă,
Dacă zeițele olimpiene, ale lui Zeus copile,
Musele, n-ar pomeni câtă oaste venise sub Troia.
De-asta și număr pe toți căpitanii și vasele toate.
Peste Beți, pe de o parte, domneau Penelaos și Leitos.
Cloniu, apoi Protoenor și Arcesilau. Iar Beoții,
Unii din Hiria, alții erau din Aulida stâncoasa,
Din delurosul oraș Eteonos, din Shoinos și Scolos,
Din Micalesos cel larg, din Tespia, chiar și din Graia;
Alții din Harma erau, din Ilesiu, apoi din Eritra;
Din Eleon mai departe, din Hila și din Peteona,
Din Ocalea, din ține-ziditul oraș Medeona,
Din Eutresis, din Tisba, bogata-n hulubi,
Și din Copași din Coronia, din Haliart, unde-i pajiștea verde; Alții erau din Platea și-o seamă-ntre dânșii din Glisas,
Din Hipoteba cea bine-zidită, din Nisa preasfântă
Și din sfințitul Onhest, pe unde-i dumbrava cea dalbă.
A lui Poseidon, din Midia, din podgoreana cetate Arne
Și din Antedona, orașul de lângă hotare.
Ei cu cincizeci de corăbii purceseră, și în tot vasul
Tineri Beoți au venit de două ori zece și o sută.
Iar pe acei din Aspledon și din Orhomen îi mânară
Doi, Ascalaf și Ialmenos, feciorii lui Ares, pe care
Mândr-Astiohe-i născu pe la curtea lui Actor Azide;
Când se suise ea, fată fecioară, -n iatac să se culce,
S-a furișat într-o noapte la patu-i puternicul Ares.
Dânșii veniră vâslind cincizeci de scobite corăbii.
Pe Foceieni îi ducea la război Epistrofos și Shediu,
Ai lui Ifitos feciori, nepoți lui Naubol inimosul;
Din Chiparisos o parte erau și din Piton stâncosul,
Alții din Daulis, din Crisa cea sfântă și din Panopea,
Din Iampolis, din Anemoreia, și-alături de dânșii
Locuitori de pe malul Chefisului sfânt, și în urmă
Cei din Lilea, pe unde își are izvorul Chefisul;
Negre corăbii cu toate de patru ori zece vâsliră.
Pe Foceieni i-așezau în șiraguri acum căpitanii
Sârguitori pe lângă Beoți rânduindu-i, la stânga.
Iar peste Locri stăpân era Aias cel iute, Oilidul;
Nu era el răsărit ca Aias Telamonianul,
Ci mai mărunt decât el și de in avea platoșa dânsul,
Dar între Ahei și Elini era-ntâiul la-ntrecerea-n suliți.
Locrii veniră din Chinos și din Caliar, din Opunta,
Parte din Besa, din Augia cea mult plăcută, din Scarfe,
Și de la râul Boagriu, din Tarfe, din Troniu.
Aias aduse de patru ori zece corăbii smolite,
Pline de Locri din fața ostrovului sfânt Eubea.
Din Eubea, suflând a mânie, Abanții, din Halchis
Și din Eretria, din Histiea cea darnică-n struguri,
Și din Cherint de la țărm, din-nalta cetate Dionul,
Și din orașul Carist și locuitorii din Stire –
Fură conduși de-al lui Ares ortac Elefenor, feciorul.
Lui Halcodonte, mai-marele Abanților tari de virtute.
Iuți și cu pletele-n spate dau zor după dânsul Abanții
Plini de războinic avânt și cu suliți de frasin întinse,
Gata să dea în dușmani și platoșa să le sfâșie.
Ei au venit cu de patru ori zece smolite corăbii.
Iată și cei din Atena, cetatea cea bine zidită
Unde domnea Erehteu cel mare de suflet, pe care
Palas Atena-l crescu ca mladă a pământului rodnic
Și-l așeză la-nchinat dup-aceea-n bogatul ei templu,
Unde de dragu-i jertfesc, încheindu-se anul, feciorii
Atenieni o mulțime de miei timpurii și de tauri.
Pe-Atenieni îi ducea Menesteu din Peteos născutul;
Nimeni, afară de Nestor, căci el era cel mai în vârstă,
N-a fost ca dânsul așa încercat la război ca să mâne
Și telegarii și armia lui înarmată cu suliți,
Și Menesteu a venit cu cincizeci de corăbii smolite.
Douăsprezece corăbii cu oameni aduse și Aias
Din Salamina și stete pe-alături de cetele Atenei.
Cei de prin Argos apoi, din Tirintul cu prejmet de ziduri,
Din Hermiona și Asina, cetăți cu limanuri afunde,
Din Epidaur mănosul în vii, din Trezena, Eiona,
Și din Egina, din Mases, cu toții feciori din Ahaia,
Stau sub porunca viteazului nenfricoșat Diomede
Și-a lui Stenelos, fecior al vestitului Domn Capaneus,
Și ca un zeu sta alături de ei Evrialos, feciorul
Lui Mecisteus, al cărui părinte fu craiul Talaos.
Dar peste toți poruncea ortomanul Tidid Diomede,
Care la Troia veni cu optzeci de smolite corăbii.
Alții pe urmă din bine-zidita cetate Micena
Și din avutul Corint, din Ornia și din Cleona
Bine-zidita, din Aretirea, plăcuta cetate,
Din Siciona, pe unde-nainte domnise Adrastos,
Din Hiperesia, din Gonoesa-nălțata pe stâncă
Și din Pelene, precum și din buna cetate Egion,.
Ca și din tot Egialos și cei de prin larga Elice
Și de pe țărmul întreg în o sută de vase veniră
Subt Agamemnon. Cu el erau trâmbele cele mai multe
Și mai viteze;-narmat în lucii veșminte de-aramă
Cel mai fălos și mai mare a fost el între toți căpitanii,
Însuși fiind un viteaz și având și oștire mai multă.
Locuitorii din Lacedemona râpoas, -albiata,
Unii din Faris, din Mesa cu mulții porumbi și din Sparta.
Alții din Brisia, ba și din Augia cea desfătată
Și din Amicle, din Helos, oraș de pe marginea mării,
Și din Oitilos, din Laas, ei toți în șaizeci de corăbii
Fură conduși de Menelau, de fratele lui Agamemnon.
Ei osebit se oștiră. Mergea între dânșii Menelau
Plin de încredere-n sine, cu inima gata de harță,
Și-mbărbăta la război. Mocnea el de furie-ntr-însul
Ca să răzbune mai repede dorul și plânsul Elenei.
Locuitorii din Pilos precum și din dalba Arena
Și din Trion de pe lângă Alfeu și din Epi-ntăritul,
Din Amfigenia și din Pteleos, din Chipariseis, Din Dorion
Și din Elos, pe unde pe Tracul Tamiris
Muzele l-au întâlnit și luatu-i-au darul cântării,
Când de la craiul Evrit din Ehalia, el, călătorul
Se-ncumetase la drum să întreacã în cântec pe Muze,
Fiicele împlătoșatului Zeus. De-aceea și-n cale
Ele atunci l-au orbit de necaz și luatu-i-au darul
Dumnezeiesc și făcut-au cu totul să uite de liră –
Dânșii cu toții erau sub porunca lui Nestor bătrânul,
Și aduceau nouăzeci de negre adâncate corăbii.
Cei din Arcadia, locuitori de sub plaiul Chilenei,
De la mormântul epitic, pe unde-s luptașii de-aproape,
Cei din Feneos și din Orhomen cel cu multele turme
Și din Stratia, din Ripa, Enispa, bătută de vânturi,
Și din Tegea și cei din orașul plăcut, Mantinea,
Cei din Parasia și din cetatea Stimfelos, cu toții.
Fură-n șaizeci de corăbii conduși de-al lor crai Agapenor,
Al lui Ancaios fecior; și mulți se suiră-n tot vasul,
Oamenii arcadieni deprinși la purtatul de arme.
Craiul Atrid Agamemnon le dete el însuși corăbii
Bine podite spre-a merge pe luciul mării albastre,
Neștiutori ei fiind de călătoria pe mare.
Cei din Buprasiu apoi și toți cei din sfânta Elida
Cât se cuprinde de unde-i orașul hotarnic Mirsinos
Pân’ la Hirmina și stânca Olenică și la Alesiu –
Patru mai mari căpetenii aveau, fiecare cu zece
Repezi corăbii, și-n ele erau cu duiumul Epeii,
Unii din ei sub porunca lui Talpiu și-a lui Amfimahos,
Ai lui Evrit și Cteatos feciori și nepoți de-ai lui Actor;
Alții erau sub Diores, feciorul lui Amarinceus,
Și sub voinicul cu fața de zeu Polixenos, feciorul
Lui Agasten, care avut-a de tată pe craiul Augias.
Cei din Dulihiu și cei din Ehinele sfinte ostroave,
Care se află așezate pe mare în dreptul Elidei,
Ei căpetenie aveau pe Meges, potriva lui Ares,
Os din Fileu, călărețul iubit al lui Zeus. De ciuda
Tatălui, Meges de mult se mutase-n ostrovul Dulihiu.
Dânsul aduse la Troia de patru ori zece corăbii.
Iată și-Ulise. Supuși veniră subt el Chefalenii
Cei inimoși din Itaca și din pădurosul Neritos,
Din Crochilea o parte și alții din asprul Egilip
Și din ostrovul Zachint și din Samos, și locuitorii
De pe uscat, de pe țărmul de dincolo, de la ostroave,
Ei ascultau de Ulise, potriva lui Zeus la minte;
Douăsprezece corăbii aveau și erau rumenite.
Toas al lui Andremon sub mână-i avea pe Etolii
Cei din Plevron, din Olenos, apoi din Pilene, din Halchis
Cel de la mare și din Calidon de pe stâncile-nalte.
Nu mai trăiau acum fiii viteazului mare Oineus,
Nu mai trăia nici Oineus și nici Meleagru bălanul,