O, tu, trufașă roză, grăi privighetoarea,
Mii alte flori ne-ncântă și-nmirezmează zarea.
Zâmbi-ntristată roza: ”E drept. Dar nu mă doare.
Mă doare-a ta asprime. Așa iubești o floare?”.
Cel care cu-a sa frunte n-a șters tavernei pragul,
nu va ști niciodată ce-i dorul și ce-i dragul.
Când briza dimineții cu blândul ei alint
juca șuvițe fine pe frunți de iacint,
strigat-am: ”Unde-i cupa, Djemșid, prin care-anume
ai descifrat atâtea și-atâtea taine-n lume?”.
Și mi-ai răspuns: ”Destinul a spart-o, și-acum scrum e.”.
Iubim nu cu cuvinte, chiar dacă minunate-s.
Câte-ntrebări și câte răspunsuri vane, Hafiz!
Divanul
Sensul versurilor
Piesa explorează tema iubirii și a frumuseții efemere, folosind metafore din natură. Dialogul dintre roză și privighetoare, alături de referințe la destin și la căutarea sensului, creează o atmosferă melancolică și contemplativă.