În chiparos, din vârfuri, privighetoarea cântă:
”O, trandafir, destinul, destinul să-ți cruțe fața sfântă!”
”Îți mulțumesc că-asemeni cu visu-mi, iară-și floarea
tu ți-o desfaci. Bolnavă de dor, privighetoarea
să n-o disprețui.” Dacă închinătorii-n temple
vor în cealaltă lume pe îngeri să-i contemple,
palatul meu și înger îmi sunt Iubita mea.
N-am să mă plâng întruna de-absența ta cea grea.
Mai mare bucurie prezența ta e-așa.
În cânt de harfe, soarbe licoarea din ulcioare!
Cât mai departe-alungă tristețea care doare!
Și dacă unu-ți spune: ”Să nu mai bei!” – răspunde-i.
”Plin de-ndurare-i Domnul, și mila sa oriunde-i.”
O, Hafiz, de ce suferi atât de despărțire?
Precum lumina umbrei, urmează o re-ntâlnire.
Divanul
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorul și admirația față de persoana iubită, comparată cu un trandafir. Se reflectă asupra efemerității vieții și a credinței într-o reîntâlnire, invocând divinitatea ca sursă de consolare.