Hafez – Enigma Vieții

Cu vinul încă-n creier cântându-mi de-astă noapte,
am mers iar la tavernă cât mai de dimineață,
în timp ce somnul lumea o-nvăluia în ceață :
și flautului și harfa ne legănau în șoapte
fermecătoare-n zorii ce-n roz se înfiripă.
Deja în cupă vinul prindea din nou aripe.
Eu spus-am Rațiunii : ” Trecutul e timpul tău.
Să-ți duci și azi la capăt obișnuituți rost
de-a izbăvi cetatea cea sfântă de cel rău. ”
Așa i-am dat papucii. Și mintea dusă-a fost.
Rămas cu mine însumi, o fată am chemat
și i-am cerut iubirea cu graiu-mi delicat.
Ea-ntoarse, vai, spre mine cu-adânc dispreț privirea
și luă în râs speranța-mi de-a-i câștiga iubirea.
Și-mi zise încruntându-și precum un arc sprânceana :
”Tu săgetezi tot lucrul cu vorba-ți rea și vană.
Tu nu mă vei cuprinde oricât ai tot visa,
strângându-mă de mijloc ca cingătoarea mea,
Cât timp te vezi pe tine în creatura toată.
te crezi a fi și Centru precum și-a Lumii Roată.
Întinde plasa altor aripi cu zbor plăpând.
Prea sus e cuibul Ancăi : n-ai să-l ajungi nicicând.
Atunci cătai refugiu din zbuciumata mare
în arca-ndurătoare a vinului. În van!
Căci Saki și prieteni și cântăreți – oricare –
la rândul lor rezumă această fată care
atât de crud respins-a al inimii alean.
O, eul, Hafiz, eul te-nvață-a-l depăși
înțelepciunea dreaptă a fiicei cârciumii.
Enigma vieții, Hafiz, in veci n-o vei afla.
Un alt răspuns nu este decât în cupa ta”.
Divanul