Omul
viața întreagă
își caută propriul mormânt.
Unii
nu și-l găsesc nicicând.
Bunăoară,
poetul Tudor Arghezi.
El cincizeci de ani aproape
întreabă când munții, când iezii,
când doinele, când niște ape,
când pe Ion, când pe Ioana,
când ceața, când icoana.
Dar toți și toate
îl îndreaptă în cu totul
altă parte,
departe, tare departe.
Toți și toate
fug pe furiș înaintea dumisale,
pentru ca atunci când poetul
va întreba iar
pe cineva în cale
tot un munte să întrebe,
tot o doină, tot o icoană,
tot pe iezi, tot o Ioană.
Sst! Bătrânul
s-a culcat pe-o clipă
fiindcă-l doare o aripă.
Întoarceți încet
frunzele psalmilor săi
și țineți cumva
munții de colo care se clatină,
să nu atingă cu vârful
clopotul greu al amiezii.
Somn bun,
somn bun, mărite Arghezi.
Sensul versurilor
Piesa descrie căutarea continuă a omului pentru sens și împlinire, ilustrată prin figura poetului Tudor Arghezi. Chiar și în căutarea sa artistică, răspunsurile îl conduc mereu în altă direcție, sugerând o căutare nesfârșită. Finalul aduce un omagiu poetului, invitând la respect și liniște în fața somnului său.