Omul, monoton univers,
Crede că-și sporește bunurile
Și din mâinile sale febrile
Nu ies decât limite fără încetare.
Agățat de neant
Cu un fir de păianjen,
Nu se teme și nu seduce
Decât propriul strigăt.
Stăvilește istovirea înălțând morminte
Căci pentru a te concepe, Eternule,
Nu are la îndemână decât blasfemuri.
Sensul versurilor
Piesa explorează condiția umană marcată de limitări și căutarea sensului într-un univers monoton. Omul, agățat de neant, încearcă să depășească istovirea prin creații, dar ajunge să blasfemieze în încercarea de a concepe eternitatea.
