În serile de vară,
Revărsându-te mirată,
Domoală lună, fantasmă zilnică
A tristului, apusului soare,
Ce strigăt hohotești?.
Lună insinuantă, treci tulburând nepăsătoare
Din adâncul somn, glia,
Ce spre cel ce nu mai există s-a întors delirând
Sub mângâierea ta melancolică,
Și plânge, fiind mamă,
Că din el și din ea nu mai rămâne într-o bună zi
Nici măcar o mantie nestatornică de lună.
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de melancolie și nostalgie față de trecerea timpului și inevitabilitatea morții. Luna personificată devine martorul tăcut al acestei tristeți, în timp ce natura însăși pare să jelească pierderea a ceea ce a fost.