Nu vreau altceva decât să pot vorbi simplu,
să mi se acorde această grație.
Cântecul ni l-am încărcat de atâtea muzici
că-ncetul cu-ncetul se scufundă
și arta ne-am împodobit-o într-atât
că fața-i e roasă de zorzoane,
și trebuie să spunem puținele noastre cuvinte
pentru că mâine sufletul își înalță pânzele.
Dacă suferința este omenească, nu suntem oameni
dar pentru a suferi,
de aceea-n aceste zile cuget astfel
la marele fluviu,
acest sens care înaintează printre plante și
ierburi,
animale păscând și adăpându-se,
oameni care seamănă și seceră,
și printre marile morminte și micile lăcașuri
ale morților.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra simplității pierdute în viață și în artă, comparând existența umană cu curgerea unui fluviu. Vorbește despre acceptarea morții și despre găsirea sensului în mijlocul naturii și al ciclului vieții.