În toamna peste codrii ajunsă
și printre surii
pilaștri ai serii plutește o singură frunză:
întârziată umbră a pădurii.
Cetatea-i departe acum,
dar prin rarele ceți
tot mai vibrează bolțile de fum
prin aerul lustruit de săgeți.
Pleoapele apelor s-au desfăcut
și-n miezul merelor, umed,
aud
cum suie, spirale de sunet.
Iată fereastra, iată cărțile cafenii,
pe-o masă, pălăria pare-un cuibar de aștri,
și iată slovele tremurate de făclii,
ale uriașului cu ochi albaștri..
Cumpăna serii se-nclină, deplin,
scapără-n horn butucii, ca bursucii,
și peste umerii uriașului, lin
își mor frunzele nucii..
Într-un târziu își îmbracă pelerina
și lasă lumânarea să se treacă,
să-și pâlpâie printre ferești lumina,
iar el sub umbra stelelor se-apleacă.
Trece prin ierburile ațipite,
și printre spițele grelelor
astre ce freamătă, neliniștite,
ca-ntr-un han al Ancuței, al stelelor.
Apoi străbate drumuri scrise-n lut
trece peste pieile frunzelor, sure
și trece peste timp. Neabătut,
pădurea-naintează în pădure.
Sensul versurilor
Piesa evocă o imagine melancolică a lui Sadoveanu în mijlocul naturii, reflectând la trecerea timpului și la eternitatea pădurii. Este o meditație asupra creației și a legăturii dintre om și univers.