Gheorghe Tomozei – Întoarcerea Lui Ulise

Corabia se-ntoarce. Pânze galbene, sfâșiate,
spânzură de frânghiile putrede,
și cenușa catargelor cade pe punți
o dată cu umbra pescărușilor, arsă.
Bătrânul tremură: genunchii nu-l mai ascultă,
ochii nu mai știu să vadă,
iar venele de sânge îngroșate, informe,
ca niște odgoane ciudate,
îl încolăcesc în tăcere,
deși el țipa cu o voce roasă
sunând din gura despicată de fulgere
ca o rană perpetuă.
Adesea, prova lovește în treacăt
trunchiuri fără cap, ori fără mâini,
și bătrânul râde. Își regăsește dușmanii răpuși,
iar barba i se golește de sânge, ca de nisip o clepsidră.
Apoi tace: în pântecul corabiei
stau rânduite într-o ordine monstruoasă,
acoperite de uleiuri rare,
trupurile oamenilor lui, fără număr,
fără nume, trupuri tinere,
mai moarte decât lemnul mort, decât arama
și piatra.
Țărmul e aproape. Păsări vii,
lunecând peste arborii vii,
îl înconjura pe bătrânul
cu dureroasa-i povară,
dar el nu recunoaște aerul,
descumpănit, e gata să plutească-napoi,
târându-și sângele și morții și vârstele
pe mările fără întoarceri.

Rămâi,
oriunde privești e Ithaca,
în goana ta n-ai fost singur,
pământul s-a târât în urma ta, și pe fiecare
țărm sterp
s-a ivit o Ithaca.
Ia un bulgăre de lut: e Ithaca!
Gustă-l: e Ithaca!
Și ești și tu Ithaca,
spre tine ai călătorit,
ori poate că țărmii ți-i apropiai
iar tu, vâslind, rămâneai nemișcat.
Spală-ți sângele de vechi năluci, corăbierule,
și privește în jur
Te-am căutat mult
până să te aflăm, limpede
întruchipare a cutezării!
Rămâi, e ora împlinirii, rămâi,
chiar dacă pleoapele tale nu mai sunt la fel,
așezările-s altele,
și nici arborii nu mai sunt cum au fost.
Și nici Penelopa