Limba ce-o știu de la bunica, limba
apropiată de tăcere, simplă
ori dimpotrivă irosind lumine
și murmur de havuzuri bizantine
ca-n gura unui clopot atârnând
își leagănă pe lume lemnul sfânt
și-și arde lumânările severe
în jaruri vechi, ce s-au hrănit cu mere.
Din alte graiuri, vorbe venețice
din carnea ta de lut vor să-nspice
și tu le lași în graiuri, milostivă,
reci bolovani, bomboane de colivă
în albul cărora se-nclciază
culorile rodite de amiază.
Ades te-au ars.
Petalele fragile au fost în parte rupte, de camile,
te-au dat în scama câinilor.
Zăvozi te-au sângerat.
Te-au junghiat irozii cu plinul sabiei,
lucrând cu-ncetul să-ți ia din schitul inimii, profetul,
dar ai rămas ca jupuită piele a unei stele,
ca un os din trunchiul zimbrilor scos.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema limbii materne ca element de identitate, supusă agresiunilor și încercărilor de asimilare. În ciuda suferințelor și trădărilor, limba rezistă, păstrându-și esența și puterea.