Sunt cel Nemângâiat, cel Sumbru, cel Uitat,
Sunt prințul Acvitaniei ce și-a pierdut moșia:
Singura-mi Stea e moartă și-n cântu-mi înstelat
Răsare-un Soare negru: este Melancolia.
În noaptea de Mormânt, Tu, ce m-ai mângâiat,
Redu-mă-n Posilippo, dă-mi marea, Bucuria
Și floarea adorată de-un suflet sfărâmat
Și-umbrarul unde Roza se-mbrățișa cu Via.
Sunt Amor sau Phoebus..? Lusignan sau Byron?
De-a Doamnei sărutare încă mi-e fruntea caldă;
și am visat în Grota cu nimfe ce se scaldă..
De două ori trecut-am ne-nvins peste-Acheron:
Pe lira lui Orfeu, în drumul meu, am strâns
Și al Sirenei strigăt și al Fecioarei plâns.
Sensul versurilor
The poem expresses a profound sense of loss and melancholy. The speaker identifies as a dispossessed prince, haunted by a dead star and consumed by sorrow, longing for a lost paradise and past loves.