(El desdichado).
1854.
Sunt sumbrul, văduvitul – sunt cel nemângâiat,
Sunt prințul Aquitaniei, cu turnu-n praf căzut:
Mi-e astrul mort – lăuta-mi, cu ceru-i înstelat,
Un negru Soare poartă – Melancolia – scut.
În noaptea mormântală, tu, ce m-ai mângâiat,
Redă-mi un țărm italic, Posilipul pierdut
Și floarea dragă mie, în duhul cel uscat,
Și bolta unde vițe măceșul a-văscut.
Sunt Amor sau sunt Phoebus. Sunt Lusignan?
Biron?
Mi-e fruntea de-al reginei sărut împurpurată;
Visam în grota unde sirenele înoată..
De două ori trecut-am glorios prin Acheron.
Cântând fără-ncetare, pe orfica mea strună,
Când gemete de sfântă, când strigăte de zână.
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimente profunde de pierdere, melancolie și suferință. Naratorul se identifică cu un personaj decăzut, un prinț al Aquitaniei, care își deplânge soarta și își amintește cu nostalgie de trecut.