Câmpul alb, ca un cearșaf,
Până-n zări se desfășoară.
Sus pe-un stâlp de telegraf,
S-a oprit din zbor o cioară.
Nemișcată-n vârf de par,
Ca o acvilă pe-un soclu,
Oacheșă ca un hornar
Și macabră ca un cioclu.
Neagră ca un as de pică,
Sub nemărginitul cer,
Singuratică și mică
Cât o boabă de piper.
Gârbovă ca o feștilă
Într-un cap de lumânare,
Ca o mutră imobilă
De harap cu nasul mare.
Dar sinistră și pârlită
De la coadă până-n plisc,
Ca o pajură trăsnită
Într-un vârf de obelisc.
Încrustată-n atmosferă
Ca un ou de ciocolată,
Amărâtă și stingheră
Ca o prună afumată.
Cu alura interlopă
Ca un muzicant în frac,
Cuvioasă ca un popă
Și smolită ca un drac.
Demnă, ca un om celebru,
Mistică și fără chef
Ca un basorelief
De pe-un monument funebru.
Incomodă-n soare, ca
Un gunoi în ochi; nefastă
Ca un chibiț ce-ți stă-n coastă
La un joc de bacara.
Suspendată ca o notă
Pe un portativ gigant,
Slută, ca o hotentotă
Părăsită de amant.
Mică-n mijlocul naturii
Ca un fir de praf de pușcă,
Neagră cum e cerul gurii
La un câine care mușcă.
Cruntă ca o vânătaie
Cauzată-n match de box,
Ca un bulgăre de cox
Care-a stat o noapte-n ploaie.
Resemnată, ca-n vitrină
O reclamă pentru vulg,
Și ușoară ca un fulg
De funingine-n lumină.
Tristă ca un crep de doliu
În văzduhul diafan, –
Ca un punct aerian
Pe-al zăpezii alb orgoliu.
Stranie ca un ponos
Al priveliștei de cretă,
Solitară și cochetă
Ca un cuc de abanos.
Neagră ca o muscă-n lapte,
Și fantastică-n contur,
Ca un miez adânc de noapte
Cu lumină împrejur.
Fină ca o acadea
De țiței topit la soare,
Prinsă-n falduri de ninsoare
Ca un fiong de catifea.
Ireală, ca un duh
Cu penajul ei feeric, –
Ca o cupă de-ntuneric
Răsturnată în văzduh.
Gravă ca o rugăciune
Și posomorâtă ca o
Figurină de cărbune
Cu nuanțe de c***.
Tragică, ca o emblemă
A obștescului sfârșit,
Sumbră ca o anatemă
Aruncată-n infinit.
Mută-n liniștea câmpiei
Ca un bloc de piatră arsă,
Ca un ghem de beznă toarsă
Din fuiorul veșniciei, -.
Atârnând de bolta goală
Ca un uger de catran
Unde pruncii lui Satan
Vin plângând, să sugă smoală.
Piază-rea, ca un blestem
Azvârlit așa-ntr-o doară
Creatorului suprem, –
Și banală… ca o cioară!
Sensul versurilor
Piesa descrie o cioară solitară într-un peisaj vast, folosind metafore puternice pentru a evoca sentimente de melancolie, singurătate și inevitabilitatea morții. Cioara devine un simbol al condiției umane, fragilă și insignifiantă în fața eternității.