Un corn de brumă, fruntea, prin ploaia mâinilor,
Se-ntreabă tulburată: ne cheamă iarăși zarea?
Tu o mângâi mereu și-n stepă n-auzi zvonul,
Și-mi pare că amurgul a poposit pe mâini.
Ard lumi! Călătorii fiorului din țărnă
Au pregătit Cetatea. Apleacă-te prin vânturi
Și vino. Se aude, tot mai aproape, Omul.
Scrâșniri, eternitate. Eternitate, flăcări.
Tot mai sonor apusul de febra vieții noi
Îngenuncheat pe șipot și-atâtea oseminte.
Fâlfâitor viole ucișilor pe lespezi,
Ei cei mai singuri pentru Preludiul Bucuriei.
Vrei mâinile s-apropii de ceața zilei? Vino.
Vrei apelor din flaut văi muzicale? Vino.
Norodului incendii și cântec și maree
Oglinzi înfricoșa-vor prin meșterii de fier.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema efemerității vieții și a apropierii de final, folosind imagini puternice ale naturii și ale spiritualității. Vorbește despre ciclul vieții și moartea ca parte integrantă a existenței, sugerând o căutare a sensului dincolo de lumea materială.