Jeluire oarbă-n vânt, extravagante zile de iarnă,
Copilărie, încet ecoul pașilor la gardul negru dispare,
Clopote prelungi de seară.
În liniște se-așterne noaptea albă.
În vise violete se prefac durerile și pacostea
Pietrificatei vieți,
Nu va renunța nicicând la ghimpii corpului în putrefacție.
Adânc în somnolență suspină anxiosul suflet.
Adânc vântul în copacii rupți,
Și se clatină făptura jeluitoare
A mamei prin pădurea solitară.
Acest doliu tăcut; nopți
pline de lacrimi, îngerii înflăcărați.
Argintiu se sfărâmă de-un perete gol un schelet de copil.
Sensul versurilor
Poezia explorează teme ale durerii, pierderii și efemerității, folosind imagini ale naturii și ale copilăriei pierdute. Un sentiment de melancolie profundă și de doliu tăcut învăluie întreaga creație, sugerând o luptă interioară cu suferința și cu amintirile traumatizante. Speranța de eliberare este fragilă și efemeră.