Vânt, voce albă, șoptind la tâmpla celui beat;
Putrezită potecă. Lungi dangăte de vecernie se scufundaseră-n mâlul iazului
Și deasupra se-nclină galbenele flori ale toamnei, cu chipuri buimace fâlfâie
Liliecii.
Patrie! Munți roz crepusculari! Puritate! Pace!
Strigătul vulturului! Singuratic se-ntunecă cerul,
Măreț, la marginea codrului scapătă creștetul alb.
Noaptea se-nalță din hăuri întunecoase.
Trezindu-se, copilăroasele flori-ale-soarelui flutură-n jurul celui ce doarme.
Sensul versurilor
Piesa descrie un peisaj autumnal melancolic, plin de imagini ale naturii în descompunere și un sentiment de nostalgie față de patrie. Este o meditație asupra trecerii timpului și a inevitabilității morții, văzută prin ochii unui observator contemplativ.