Din nou putrezinda pădure primește
Izvorul gângurind,
Tânguire ce răsună cristalin mai departe în negură.
Albastra jivină, din negre păduri cobori taciturn
Sufletul,
Căci noapte era; un izvor, ca ninsoarea, pe trepte de mușchi.
Sânge și vuiet de arme din vremuri uitate
Susură apa în valea cu pini.
Luna lucește mereu în surpate odăi,
Beată de negre înghețuri, larvă de-argint
Peste somnul vânătorului blând aplecată,
Cap părăsit de legendele sale.
O, el atunci își deschide domoalele mâini
Încât să primească lumina,
Suspinând în măreața întunecime.
Sensul versurilor
Piesa descrie o scenă nocturnă misterioasă și melancolică, unde natura putrezindă și elemente fantastice se împletesc. Un vânător, pierdut în somn, este vizitat de lumina lunii, într-un peisaj dominat de întuneric și ecouri ale trecutului.