Georg Trakl – Psalm

E o lumină pe care vântul a stins-o,
E un ulcior țărănesc, pe care după-amiaza îl părăsește un om beat
E o viță de vie, arsă și neagră, cu găuri pline de păianjeni.
E o încăpere, pe care au spoit-o cu lapte.
Nebunul a murit. E o insulă în Marea Sudului
Destinată zeului Soare. Duruie tobele,
Oamenii se pornesc în dansuri războinice,
Femeile își ondulează șoldurile sub liane și flori de foc,
În timp ce marea cântă. O, pierdutul nostru paradis,
Nimfele au părăsit pădurile de aur.
Străinul a fost îngropat. Atunci începe o ploaie de scântei,
Fiul lui Pan apare sub înfățișarea unui terasier,
Care la amiază adoarme pe asfaltul încins.
Sunt fetițe într-o curte îmbrăcate în hăinuțe de o mizerie sfâșietoare!
Sunt odăi, pline de acorduri și sonate.
Sunt umbre, care se îmbrățișează în fața oglinzii oarbe.
La ferestrele spitalului se soresc convalescenții.
Un abur alb aduce de pe canal molime sângeroase.
Sora străină apare iar în visele urâte ale cuiva.
Calmă în aluniș se joacă cu stelele sale.
Studentul, poate un alter ego, o urmărește îndelung de la fereastră.
Îndărătul lui se aține fratele său mort, sau coboară pe vechea scară
în spirală.
La umbra castanilor bruni pălește silueta novicelui tânăr.
Grădina e în amurg. Prin galeriile mănăstirii dau târcoale liliecii.
Copii portarului se opresc din joacă și caută aurul cerului.
Ultimele acorduri ale unui cvartet. Mica oarbă fuge tremurând pe alee
Și mai târziu umbra ei pipăie umbra zidurilor reci, înconjurată de
basme și legende sacre.
E o luntre goală, care seara lunecă-n jos pe canalul negru.
În beznele vechiului azil se surpă ruine omenești.
Orfanii morți zac lângă zidul grădinii,
Din odăi sure apar îngeri cu aripi murdare.
Viermi picură din pleoapele lor îngălbenite.
Piața din fața bisericii e sumbră și tăcută, ca în zilele copilăriei.
Cu tălpi argintii lunecă vieți trecute,
Și umbrele celor blestemați coboară pe apele ce suspină
În mormântul său magul alb se joacă cu șerpii lui.
În tăcere deasupra tâmplei se deschid ochii de aur ai lui Dumnezeu.