Pruncului Elis.
Elis, când mierla în pădurea neagră cântă,
Acesta ți-e sfârșitul.
Buzele tale beau albastra răcoare a stâncilor izvor.
Lasă, când fruntea-ți firav sângerează
Străvechi legende
Și-ale păsărilor întunecate mărturii de zbor.
Tu însă mergi în noapte cu pași moi,
Cea-n care-atârnă struguri purpurii
Și tu-n albastru brațele-ți întinzi.
Un rug aprins răsună,
Mondenii ochi unde îți sunt.
O, de cât timp ai murit, Elis.
Ți-e trupul o zambilă
În care degetul de ceară un călugăr își cufundă.
O grotă neagră ni-e tăcerea,.
Din care, rar, un animal blajin pășește
Și-ncet el geana grea coboară.
Pe fruntea-ți se prelinge neagra rouă,.
Ultimul aur al stelelor căzute.
Sensul versurilor
Poezia evocă moartea și pierderea inocenței, folosind imagini simbolice și referințe mitologice. Elis este un personaj legat de moarte prematură și de o lume a visului, iar poemul explorează tema trecerii timpului și a frumuseții efemere.