Unde, în umbra munților autumnali poteca uitată coboară,
Departe de colibele cu frunziș, de păstorii adormiți,
Urmărește mereu pe drumeț chipul întunecat al răcoarei.
Peste poteca osoasă, glasul de zambilă al copilului, mereu
Spunând încet povestea pierdută a pădurii,
Șoptind mai încet jalea sălbatică a fratelui.
Astfel, un verde plăpând atinge genunchiul străinului,
Capul împietrit.
Mai aproape foșnește izvorul albastru jalea femeilor.
Sensul versurilor
Piesa descrie o călătorie solitară printr-un peisaj montan autumnal, evocând sentimente de melancolie și pierdere. Natura personificată șoptește povești triste despre trecut și jale.