Surpate cătune se scufundau
În ruginiul noiembrie,
Potecile sumbre ale sătenilor
Sub merii
Piperniciți, tânguirea
Femeilor în vălul de argint.
Se stinge seminția părinților.
Plin de suspine
E vântul de seară
Pentru duhul pădurilor.
Liniștită cărarea-nsoțește
Spre trandafiri înnorați
O blândă jivină pe colină;
Și răsună
Izvoarele-albastre în negură,
Ca să vină pe lume
O blândețe, copilul.
La răspântie umbra
Îl părăsește încet pe străin
Și lui pietros îi orbesc
Ochii privind,
Ca de pe buze
Să curgă mai dulce cântecul.
Căci noaptea
E sălașul îndrăgostitului,
E chipul albastru fără grai,
Cu tâmpla deschisă
Peste o moarte;
Cristalină priveliște.
Pe sumbre poteci îi urmează aceluia
De-a lungul zidurilor
Ceva ce-a pierit.
Sensul versurilor
Piesa descrie un peisaj rural melancolic, marcat de trecerea timpului și de apropierea morții. Imaginile naturii și ale satului se împletesc cu sentimente de pierdere și de resemnare, sugerând o meditație asupra efemerității vieții.
