La adevăr să cugetăm –
Durere multă!
În sfârșit entuziasm
Până la moarte.
Noapte de iarnă
Curată, tu, ascetă!
Analiza literară a traducătorului.
Textul poate fi considerat ca o etapă preliminară, ca prima versiune a anului 1915 publicată sub titlul „Capitularea nopții” în revista „Brenner”. Chiar dacă singura imagine supraviețuitoare este „asceta” asociată cu răcoarea: (V. 5-6) „Noapte de iarnă / Curată tu ascetă!
Fără ultimele două versuri, textul ar fi găsit cu siguranță o clasificare diferită, și anume aforismul. Un aforism cu afirmații destul de simple: să gândim că adevărul aduce durere. Cei care gândesc suficient vor fi răsplătiți cu „entuziasm”, îmbogățire spirituală care îi însoțește la moarte.
Versurile duble finale includ entuziasmul „În sfârșit entuziasm/Până la moarte”, un conținut religios care așază un act de har în orizontul posibilelor interpretări. „Până la moarte” este, în plus și un vers ambiguu citit ca – „în sfârșit entuziasm” – restricție, în măsura în care se amintește că acest entuziasm este încheiat printr-o moarte inevitabilă. Totuși, s-ar putea numi și contrariul, și anume o certotudine că moartea este doar una fizică, dar că „entuziasmul” se va împlini în tranziția către o formă de existență post-existențială.
Referindu-se la legătura dintre imaginea „asceta” și sora dragă a lui Trakl, Margareta, ar fi posibilă o altă interpretare, și anume legătura cu această soră după moarte: ideea că sora lui Trakl se adresează într-un poem, după moarte, lui Trakl. Ca o apoziție, totuși, „noaptea de iarnă” este chiar „asceta pură”. „Răcoarea” la Trakl are adesea o conotație pozitivă, aceea de calmare, de oprire a durerii. Moartea, noaptea de iarnă și existența monahală se suprapun în imaginea unei existențe împlinite.
Ca poezie, textul câștigă un sens, în măsura în care acesta indică o dimensiune mai mult decât o trecere în revistă: subtextul conținutului aforistic.
Christian W. Schenk
Sensul versurilor
Piesa explorează căutarea adevărului și durerea asociată cu acesta, culminând cu un entuziasm care persistă până la moarte. Imaginea nopții de iarnă și a ascetului sugerează o acceptare a morții ca parte a unei existențe împlinite.