În primăvara albastră, sufletul tace.
Sub ramuri care picură în seară,
iubiții și-au plecat frunțile gânditoare.
O cruce erodată. În comuniunea fără soare,
bărbatul și femeia s-au trezit unul al altuia.
Pe peretele steril,
cel pustiu se rătăcește cu stelele sale mutante.
De-a lungul cărărilor moștenite din pădure,
pustiul vânătorilor uitate
se scufundă tot mai adânc. Tăcerea ta se ridică
deasupra chipului de stâncă zdrobit în revoltă.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de singurătate și melancolie într-un cadru natural. Imaginile evocă un sentiment de izolare și reflecție asupra condiției umane și a trecerii timpului.