Sufletul atinge glasul primăverii albastre.
Sub umede crengi înserate
Fruntea-îndrăgostiților căzu în fiori.
O, crucea-nverzită. În discuție sumbră
Se recunoscură bărbatul și femeia.
Pe lângă zidul pustiu
Rătăcește însinguratul cu stelele sale.
Peste cărările pădurii, scăldate de lună,
Se lăsă sălbăticia
Vânătorilor uitate; privirea albăstrimii
Țâșnește din stânci năruite.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente profunde de melancolie și singurătate într-un cadru natural întunecat. Versurile evocă imagini ale iubirii pierdute și ale unei conexiuni spirituale cu natura, sugerând o căutare a sensului în mijlocul întunericului.